Catedrala Mitropolitană din Iași

O clipă suspendată, în care iubirea dintre Monica și Dănuț respiră odată cu orașul, iar noaptea Iașului devine martorul lor tăcut — cu liliacul, cu clopotul Mitropoliei, cu liniștea care intră pe fereastră ca o binecuvântare:

„Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.
Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!
Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
Noapte bună, Dănuţ!”

Iașul văzut prin ochii unui om obosit de tribunale, dar încă vulnerabil la frumusețea lumii:

„Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.”

„De ce-i dăduse întâlnire în faţa Mitropoliei? Nu ştia nici el. Poate că era mai departe şi avea răgaz să se gândească la ce-i rămânea de făcut. Intră în bojdeucă de-şi luă umbrela - umbrela lui Pompiliu - şi porni la vale prin burniţă, în Sărărie. Se vor întâlni, nu va pleca fără rămas bun de la ea, care îi luminase toate mizeriile Iaşilor. Vor rătăci o jumătate de ceas prin străzile întunecoase din spatele Mitropoliei; se preumblaseră de multe ori prin uliţe mărginaşe. Apucă pe Ştefan cel Mare; burniţa nu încetase; îl învăluia, umed, rece; trecu prin faţa Mitropoliei şi, la colţ, desluşi silueta zveltă a femeii într-o manta de ploaie.
M-ai aşteptat? am întârziat? întrebă el îngrijorat.
Nu, gemu femeia luându-i brusc mâna rece, udă şi încălzind-o în mănuşile ei de piele.
Apoi, ochi în ochi, înfrigurată, desperată şi cu un ţipăt:
Pleci! pleci! Te muţi din Iaşi?
Nu se poate altfel.
Îi lămuri ocazia ce i se oferea la Bucureşti. Veronica îi cunoştea, de altfel, situaţia; ştia că rămăsese pe drumuri şi fără alte mijloace. N-avea cum protesta împotriva destinului; durerea i se citea însă în glas şi lacrimile îi umplură ochii. Se lăsară la vale pe lângă Mitropolie; ea îşi trecu braţul după mijlocul lui.
Iubitul meu, adoratul meu, gemu înăbuşit.
[...]
Urcă pe uliţa de lângă Mitropolia veche, tot tăcuţi, el, abătut, dar ea, atârnându-i de braţ, vârâtă într-însul, lângă omul ei, pe care, pe preţul posesiunii de câteva minute, îl putea de-acum stăpâni, hărţui, şi pe care, mai ales, îl putea înşela.
În apropierea străzii Ştefan cel Mare, uitându-şi lacrimile, zbuciumul, tragedia despărţirii, voioasă, i se aruncă la gât, muşcându-l mai mult de cât sărutându-l.
Aici trebuie să ne despărţim. S-o fi speriat Ştefănucă închipuindu-şi cine ştie ce. Te pomeneşti că mă caută la poliţie, glumi ea.
Se uită apoi la ceasul Mitropoliei.
Nouă, puiule; ce repede trece vremea cu tine. Nu fi aşa de posomorât că ne despărţim. dar trebuie. Acum te las. Să te mai pup o dată. Şi nu mă uita, Miţicule, scrie-mi cât mai des. De sărbătorile Crăciunului vino să le petrecem împreună.”