Catedrală

Jeni Acterian asistă la un concert de orgă cu lucrări de Bach și Beethoven în catedrala aproape goală, simțind o melancolie insuportabilă:

„26 iulie 1938
Concert de orgă la catedrala Sf. Iosif. S-a cântat Preludiul în re minor de Rinck. Un Bach-Vivaldi, concert în re minor. Apoi un Beethoven extraordinar. Catedrala era aproape goală și în semiobscuritatea aceea sunetele răsunau de-o insuportabilă melancolie.”

O clipă suspendată, în care iubirea dintre Monica și Dănuț respiră odată cu orașul, iar noaptea Iașului devine martorul lor tăcut — cu liliacul, cu clopotul Mitropoliei, cu liniștea care intră pe fereastră ca o binecuvântare:

„Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.
Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!
Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
Noapte bună, Dănuţ!”

Iașul văzut prin ochii unui om obosit de tribunale, dar încă vulnerabil la frumusețea lumii:

„Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.”