Pasajul Macca-Villacrosse

„Pasajul Vilacrosse era Occidentul nostru, acolo, la o galanterie, se găseau sutiene nemțești sau poloneze, chiloți cu dantelă și furouri de saten, nu trebuia decât să cumperi câteva mărunțișuri din magazin și în pachet ți se adăuga și marfa cealaltă, cu mult mai scumpă. Intram în pasaj și copertina lui de sticlă galbenă estompa brusc zgomotul orașului, era mult mai rece decât afară și un alt aer, mirosea a ziduri vechi și umede și a carbid, prin colțuri se adunase mizerie s-o cureți cu rindeaua, ca într-o lume părăsită. Pe jumătate așa și era, cine știe cine locuia de fapt în balcoanele miniaturale de sticlă, în care creșteau cactuși de un verde prăfuit, ca niște faluși acoperiți de puf cenușiu, unde zăceau în semiumbra gălbuie, de culoarea apei mâloase, ghivece crăpate cu plante cadaverice care se încăpățânau totuși să trăiască.  Mă gândeam că, într-un fel, așa eram și noi, plante clorotice care se ambiționau să supraviețuiască într-un mediu ostil. Uneori vedeam, prin stratul ros de sticlă, acoperit de mâzga unui noiembrie târziu, câte un chip care părea uitat acolo din alt timp, un chip fără vârstă și fără culoare, martor al cine știe cărei istorii uitate. Ființele astea populau de altfel pasajul, apăreau seara trăgând după ele un cărucior de vinilin maro, în care înghesuiseră legume stâlcite, sticle de oțet, jumătăți de pâine, le târau ca pe niște cadavre în urma ghetelor diforme, mai mari cu câteva numere, a hainelor de-o culoare incertă, a capetelor înfășate în fesuri legate sub bărbie de sub care scăpau câteva șuvițe îngălbenite de păr. Știam toate magazinele de aici, ceasornicăria din capătul care dădea-n Victoriei, unde nu văzusem niciodată pe nimeni, deși ușa era mereu deschisă, ca și cum un ceasornicar-fantomă repara ceasurile unor clienți-fantomă, într-o dimensiune a lumii care ne rămânea necunoscută, cofetăria mică unde se lichefiau în soare niște eclere acre, aceleași câte-o săptămână întreagă, micul și cochetul magazin de pantofi, cu grilajul lui de fier, din alte timpuri, care se închidea cu un scârțâit prelung. Aici, pe niște tăblii lungi de lemn lăcuit, stăteau înșirați pantofii Guban, câte unul din fiecare pereche, dreptul, de parcă cumpărătorii erau cu toții jumătăți de oameni, dar numai mărimile extreme, așa că păreau încălțări pentru picioarele enorme ale unui popor de uriași.”