Chiajna din Casa Mușatinilor

„Curtea Domnească cu tot ce cuprindea era a ei, avea să intre și în odaia ferecată, nu avea nevoie de Stana pentru asta.

În jur, stricând iarba curților și aleile pietruite, mulțime de meșteri umpleau văzduhul de larmă și colb. În fața lor, adevăratul Palat Voievodal era acoperit pe două laturi cu schele. Un fir de apă adus de alături, din Dâmbovița, curgea pe un jgheab, umplând hârdaiele zidarilor. Într-o latură, în jurul unei grămezi de nisip cu var, câțiva bărbați frământau cu lopețile mortarul, în vreme ce un fecioraș turna apă adusă de la jgheab. În altă latură, un căruțaș care descărcase piatră mărunțită strunea acum calul ca să împingă căruța cu spatele, lucru care părea cam anevoios pentru animal. În jurul scripeților era mare gălăgie, se strigau porunci scurte, înțelese numai de cei de sus, care răspundeau cu gesturi tainice din mâini. Peste tot erau depozitate cărămizi din lut, forme pentru chirpici, pietre mari aduse de la munte, grinzi sau chiar trunchiuri întregi de copaci.

Hărmălaia provocată de ciocane bătând, fierăstraie tăind, roabe răsturnate, hârdaie cu mortar ridicate pe scripeți bucură și liniști inima Chiajnei. Locul acesta nu era mort și îngropat într-o lume de întuneric, spaime și secrete, așa cum se temuse până acum, ci clocotea de soiul acela de viață care îi era cunoscut și în care se putea adapta.

Stana pășea cu hotărâre către palatul acoperit cu schele ca un bondar uriaș prins în plasa complicată a unui păianjen. Mergea șerpuit, ocolind cu pricepere grămezile de nisip sau cărămizile întinse la soare, ca să se usuce, iar iuțeala mișcărilor ei îi arătau Chiajnei că făcuse adesea drumul acesta. Numai câte un târnăcop părăsit de curând pe un loc unde nu fusese până mai adineaori îi dădea scurte bătăi de cap, dar Stana rezolva repede problema, sărind peste el.  

De jur împrejurul curților, atât de departe cât putea Chiajna să vadă, zeci de constructori lucrau la o palisadă care avea să împrejmuiască tot locul. Cu fruntea legată într-o fâșie dintr-un ștergar murdar, pesemne ca să-i oprească sudoarea să intre în ochi, un tâmplar cât bradul bătea o pană de lemn între două trunchiuri de copaci înfipte unul lângă altul în pământ. În mâini avea un baros cât toate zilele. Își lua avânt, pornind cu barosul din spate, rotindu-l către cer și împingându-l apoi cu putere drept în capul penei, în vreme ce slobozea un strigăt. Un ucenic îl privea fermecat, zâmbind la fiecare strigăt ca la o izbândă.

La picioarele treptelor de la intrare, câteva cârciumărese și gherghine pline de moloz își plecaseră capetele, înfrânte. Castanii aliniați de-a lungul unui cerdac mare, boieresc, sprijinit pe coloane din piatră, nu mai aveau frunze, cu toate că vara era abia la început. Deasupra intrării se ridica o schelă. Chiajna trecu pe sub ea și se opri în prag, întorcându-se și cuprinzând cu privirea întregul șantier. În câteva săptămâni, atunci când toate acestea se vor isprăvi, avea să poruncească lui Lăcustă să umple locul de flori și mentă, îi plăcea mirosul curat al mentei. Mâine va chema la palat pe bijutierii Bucureștilor, ca să aleagă un inel frumos pe care să-l trimită tatălui său la Suceava, cu rugămintea de a fi iertată pentru răpirea grădinarului. Se numește tot răpire dacă tu îi poruncești și el vine singur la locul de întâlnire, primejduindu-și viața?”

„Ieșise pe Poarta de Sus a Curții Domnești, trecuse apa pe Podul Târgoveților, stârnind mare tulburare printre precupeții ce-și îngrămădeau în fiecare zi tarabele și căruțele în Prundul Dâmboviței, și pornise pe Drumul Giurgiului, cu gând să vadă viile și livezile domnești. Mantia era prea călduroasă pentru sfârșitul lunii lui cireșar. Curând gâtul îi asudă, iar firele umede ale zibelinei i se lipiră de piele. Își scoase una dintre mănuși și își trecu mâna peste ceafa lac de sudoare. Degetele ude nu mai intrară apoi în mănușa din piele, așa că ținu dârlogii cu palma goală. Avea să facă bășici dureroase, știa asta, dar avea să trimită după Lăcustă care îi va unge palmele cu alifiile lui, ostoindu-i usturimea și vindecându-i rănile.

De cum lăsă piața mare în spate, alaiul se afundă în pădure. Pentru o vreme, de-a dreapta Drumului Giurgiului se mai văzură viile domnești care acopereau în întregime Dealul Moldovenilor, revărsându-se până în mlaștinile de la poalele lui. Departe către cotul Dâmboviței, înconjurând Dealul Moldovenilor, se întindea livada domnească, pruni, cireși, meri și gutui de-a valma, pogoane întregi de copaci în care deja se zăreau prin frunziș poamele.          

Drumul se îngustase după intrarea în pădure, lumina scăzuse și aerul se mai răcorise. Toate sunetele din jur începură să se ridice către vârfurile copacilor, prelungindu-se ca sorbite de o gură nevăzută, aflată deasupra coroanelor. Ciocănitul mărunt al gheonoaielor în scoarțe, copitele cailor bătând în încrengăturile de rădăcini, șuierul frunzișului și zvâcnetul unui animal într-o scorbură, totul se înălța alungindu-se, fără să se mai întoarcă însă înapoi cu ecou, stingându-se undeva, în înalturi.

De la o vreme caii începură să dea semn, scuturându-și capetele și fornăind pe nări. Bănuții de la dârlogi sunară ușor și toate urechile se ciuliră.

-Intrăm în pădurea vie, Măria Ta, îi dădu Maria Călțuna lămurire, apropiindu-se din spate pe calul ei murg.”

(...)

„Descălecară toate și priponiră caii, străbătând luminișul pe jos ca să-și dezmorțească oasele. Iarba mustea de apă și curând ajunseră la pârâul pe care-l auziseră mai devreme. Mâini iscusite meșteriseră peste el un podeț de o palmă, cu parmalâc din nuiele împletite și câte două trepte pe fiecare mal, cu toate că pârâul ar fi putut fi ușor sărit dintr-un singur pas. De o parte și de alta a firului apei, în iarba înaltă, câțiva meșteri așezau bănci boierești cu spătare frumos cioplite. Dincolo de marginile luminișului, acolo unde pădurea devenea din nou deasă, alți lucrători împrejmuiau locul cu gard din nuiele. Într-un smârc mlăștinos din apropierea apei, un pui de căprioară rămăsese înnămolit și se zbătea acum speriat în mâinile lucrătorilor care încercau să-l scoată. Căprioara îi privea nemișcată din spatele unui stejar din apropiere. 

Chiajna și întreaga ei suită se așezară pe trunchiul doborât de curând, un șir de domnițe înveșmântate în rochii de curte, îmbujorate din pricina galopului și a poveștilor cu năluci. Tăietorii le aduseră o cofă cu apă din pârâu, iar ele o trecură din mână în mână, astâmpărându-și setea.

-Ce este locul acesta? îi întrebă Chiajna.

-O să fie ciutărie, Măria Ta, răspunse cel mai vârstnic dintre ei. Loc de plimbare Măriei Tale. Poruncă de la Măria Sa Mircea-Vodă.

Un dar ascuns, venit din partea lui după ce vremea darurilor trecuse, o descumpăni. Avea să-i ceară ceva, cu siguranță avea nevoie de un lucru de la ea. Nu-i veni nimic în minte și atunci sprâncenele i se încruntară fără voie și porni în gând o sfadă închipuită cu el: ce vrei de la mine? Am venit până aici, îți voi face fii mulți și-i voi crește ca să fie domnitori. Nimic nu vreau. Pentru ce atunci atâta bătaie de cap cu ciutăria asta? Pentru tine, ca să-ți fie pe plac. Tu nu ai nevoie să faci lucruri care să-mi fie mie pe plac. Spune-mi ce este de făcut și voi face, nu pentru asta am venit?

Mircea din închipuirea ei nu mai răspunse. Puiul de căprioară prins în mlaștină se zbătea. Reușea să smulgă din mâl un picior, lovea cu copita lui moale umărul unuia dintre bărbații aplecați ca să-l ajute, apoi piciorul cădea înapoi, afundându-se încă și mai adânc.

-Până isprăviți voi cu tot ce aveți de meșterit nu va mai fi nicio căprioară prin împrejurimi, răspunse într-un târziu omului din fața ei. Faceți atâta zarvă că ne-ați speriat și pe noi, darmite căprioarele.

-Animalele pădurii nu se sperie de zgomot, Măria Ta, spuse meșterul, privind-o fără teamă drept în ochi, ca cei care nu au nimic de ascuns. Acela care intră în pădure tropăind, strigând și lovind nu vânează. Animalele știu asta și nu se tem. În jurul nostru este plin de ciute chiar acum, când vorbim. Nu le vedem, dar ele sunt aici.

-Când o să isprăviți ciutăria? întrebă la plecare Chiajna.

-Avem poruncă să fie gata în zece zile, răspunse meșterul, ținând scările pentru ca ea să poată urca în șa. Trebuie tăiate poteci prin pădure, bătute în piatră de râu ori podite cu lemn, trebuie făcut un ochi de apă în jos pe pârâu, unde o să aducem nuferi din bălțile de la răsărit, apoi mânăm ciutele în împrejmuire și închidem gardul. 

Amurgea pe când alaiul porni înapoi către curțile domnești. În ciutărie, lumina înserării fusese galbenă ca vinul tămâios, dar se schimbă de îndată ce intrară în pădure, devenind vânătă ca o fetească neagră.”

„— Am poruncă de la Mircea-Vodă să te ajut să găsești loc potrivit pentru biserica domnească ce vrei să ridici, Măria Ta, spuse el.

Chiajna privi bucata de curte din fața lor, singura care părea neatinsă de praful alb al șantierului din spate, cei câțiva zarzări cu fructele încă nepârguite și smocurile de iarbă ce ieșiseră ici-colo din pământul bătătorit. Boierul Radu din Drăgoești părea să se fi așezat deja la marginea celui mai bun loc, ca și cum l-ar fi ales și acum doar încerca să o convingă pe ea că alegerea este bună.

Chiar era cu adevărat, așa că Chiajna hotărî să-i facă pe plac și să isprăvească iute.

-Șerban din Izvorani va veghea la ridicarea construcției, mai spuse boierul Radu, arătând către bărbatul ce stătuse până atunci într-o latură, neluat în seamă de cinstita adunare, trăgându-și lama pumnalului pe o bucată de cremene pe care o strecură în punga de la brâu atunci când își auzi numele.

(...)

Cucerită pe deplin de sălbăticia familiei Izvoranilor și mai cu seamă de dezgustul și o mică spaimă ascunsă pe care ei o puseseră în boierul Drăgoescu, Chiajna puse capăt pricinii, poruncind să fie însemnat locul de biserică cu sfori întinse între țăruși. Către miazăzi, casele vechi de la apa Dâmboviței, către miazănoapte, fierăriile și postăvăria Curții, dincolo de care se întindeau atelierele șelarilor, prăvăliile bogate ale gabrovenilor ce vindeau cuțite și Târgul de Sus. Către răsărit, Drumul Giurgiului ce ducea la Constantinopol, iar către apus, palatul aflat acum în șantier. 

Încet-încet, zilele Curții Domnești a Bucureștilor începură să semene unele cu altele.”

„Nan privi printre căpriorii acoperișului la curtea Palatului Voievodal. Biserica cea nouă a Doamnei se ridica mândră alături, încinsă cu brâuri de câte trei rânduri de cărămidă roșie ce se iveau dintre șerparele de piatră albă. Chiajna o poruncise aidoma Mănăstirii Coziei de pe Olt, a lui Mircea cel Bătrân, ca să aducă în ochii Mariei Craiovescu mărturia că Drăculeștii sunt stăpânii de drept ai acestei țări. În plus, i se păruse nimerit ca cea mai frumoasă biserică a soțului său să fie aidoma bisericii celui dintâi Mircea-Vodă. Biserica cea nouă avea să capete hramul Bunei Vestiri, sărbătoarea de a doua zi când erau așteptați la Curtea Domnească douăzeci de preoți care să săvârșească slujba de sfințire.”

„— Am poruncă de la Mircea-Vodă să te ajut să găsești loc potrivit pentru biserica domnească ce vrei să ridici, Măria Ta, spuse el.

Chiajna privi bucata de curte din fața lor, singura care părea neatinsă de praful alb al șantierului din spate, cei câțiva zarzări cu fructele încă nepârguite și smocurile de iarbă ce ieșiseră ici-colo din pământul bătătorit. Boierul Radu din Drăgoești părea să se fi așezat deja la marginea celui mai bun loc, ca și cum l-ar fi ales și acum doar încerca să o convingă pe ea că alegerea este bună.

Chiar era cu adevărat, așa că Chiajna hotărî să-i facă pe plac și să isprăvească iute.

-Șerban din Izvorani va veghea la ridicarea construcției, mai spuse boierul Radu, arătând către bărbatul ce stătuse până atunci într-o latură, neluat în seamă de cinstita adunare, trăgându-și lama pumnalului pe o bucată de cremene pe care o strecură în punga de la brâu atunci când își auzi numele.

(...)

Cucerită pe deplin de sălbăticia familiei Izvoranilor și mai cu seamă de dezgustul și o mică spaimă ascunsă pe care ei o puseseră în boierul Drăgoescu, Chiajna puse capăt pricinii, poruncind să fie însemnat locul de biserică cu sfori întinse între țăruși. Către miazăzi, casele vechi de la apa Dâmboviței, către miazănoapte, fierăriile și postăvăria Curții, dincolo de care se întindeau atelierele șelarilor, prăvăliile bogate ale gabrovenilor ce vindeau cuțite și Târgul de Sus. Către răsărit, Drumul Giurgiului ce ducea la Constantinopol, iar către apus, palatul aflat acum în șantier. 

Încet-încet, zilele Curții Domnești a Bucureștilor începură să semene unele cu altele.”