Fosta Ciutărie Domnească

„Ieșise pe Poarta de Sus a Curții Domnești, trecuse apa pe Podul Târgoveților, stârnind mare tulburare printre precupeții ce-și îngrămădeau în fiecare zi tarabele și căruțele în Prundul Dâmboviței, și pornise pe Drumul Giurgiului, cu gând să vadă viile și livezile domnești. Mantia era prea călduroasă pentru sfârșitul lunii lui cireșar. Curând gâtul îi asudă, iar firele umede ale zibelinei i se lipiră de piele. Își scoase una dintre mănuși și își trecu mâna peste ceafa lac de sudoare. Degetele ude nu mai intrară apoi în mănușa din piele, așa că ținu dârlogii cu palma goală. Avea să facă bășici dureroase, știa asta, dar avea să trimită după Lăcustă care îi va unge palmele cu alifiile lui, ostoindu-i usturimea și vindecându-i rănile.

De cum lăsă piața mare în spate, alaiul se afundă în pădure. Pentru o vreme, de-a dreapta Drumului Giurgiului se mai văzură viile domnești care acopereau în întregime Dealul Moldovenilor, revărsându-se până în mlaștinile de la poalele lui. Departe către cotul Dâmboviței, înconjurând Dealul Moldovenilor, se întindea livada domnească, pruni, cireși, meri și gutui de-a valma, pogoane întregi de copaci în care deja se zăreau prin frunziș poamele.          

Drumul se îngustase după intrarea în pădure, lumina scăzuse și aerul se mai răcorise. Toate sunetele din jur începură să se ridice către vârfurile copacilor, prelungindu-se ca sorbite de o gură nevăzută, aflată deasupra coroanelor. Ciocănitul mărunt al gheonoaielor în scoarțe, copitele cailor bătând în încrengăturile de rădăcini, șuierul frunzișului și zvâcnetul unui animal într-o scorbură, totul se înălța alungindu-se, fără să se mai întoarcă însă înapoi cu ecou, stingându-se undeva, în înalturi.

De la o vreme caii începură să dea semn, scuturându-și capetele și fornăind pe nări. Bănuții de la dârlogi sunară ușor și toate urechile se ciuliră.

-Intrăm în pădurea vie, Măria Ta, îi dădu Maria Călțuna lămurire, apropiindu-se din spate pe calul ei murg.”

(...)

„Descălecară toate și priponiră caii, străbătând luminișul pe jos ca să-și dezmorțească oasele. Iarba mustea de apă și curând ajunseră la pârâul pe care-l auziseră mai devreme. Mâini iscusite meșteriseră peste el un podeț de o palmă, cu parmalâc din nuiele împletite și câte două trepte pe fiecare mal, cu toate că pârâul ar fi putut fi ușor sărit dintr-un singur pas. De o parte și de alta a firului apei, în iarba înaltă, câțiva meșteri așezau bănci boierești cu spătare frumos cioplite. Dincolo de marginile luminișului, acolo unde pădurea devenea din nou deasă, alți lucrători împrejmuiau locul cu gard din nuiele. Într-un smârc mlăștinos din apropierea apei, un pui de căprioară rămăsese înnămolit și se zbătea acum speriat în mâinile lucrătorilor care încercau să-l scoată. Căprioara îi privea nemișcată din spatele unui stejar din apropiere. 

Chiajna și întreaga ei suită se așezară pe trunchiul doborât de curând, un șir de domnițe înveșmântate în rochii de curte, îmbujorate din pricina galopului și a poveștilor cu năluci. Tăietorii le aduseră o cofă cu apă din pârâu, iar ele o trecură din mână în mână, astâmpărându-și setea.

-Ce este locul acesta? îi întrebă Chiajna.

-O să fie ciutărie, Măria Ta, răspunse cel mai vârstnic dintre ei. Loc de plimbare Măriei Tale. Poruncă de la Măria Sa Mircea-Vodă.

Un dar ascuns, venit din partea lui după ce vremea darurilor trecuse, o descumpăni. Avea să-i ceară ceva, cu siguranță avea nevoie de un lucru de la ea. Nu-i veni nimic în minte și atunci sprâncenele i se încruntară fără voie și porni în gând o sfadă închipuită cu el: ce vrei de la mine? Am venit până aici, îți voi face fii mulți și-i voi crește ca să fie domnitori. Nimic nu vreau. Pentru ce atunci atâta bătaie de cap cu ciutăria asta? Pentru tine, ca să-ți fie pe plac. Tu nu ai nevoie să faci lucruri care să-mi fie mie pe plac. Spune-mi ce este de făcut și voi face, nu pentru asta am venit?

Mircea din închipuirea ei nu mai răspunse. Puiul de căprioară prins în mlaștină se zbătea. Reușea să smulgă din mâl un picior, lovea cu copita lui moale umărul unuia dintre bărbații aplecați ca să-l ajute, apoi piciorul cădea înapoi, afundându-se încă și mai adânc.

-Până isprăviți voi cu tot ce aveți de meșterit nu va mai fi nicio căprioară prin împrejurimi, răspunse într-un târziu omului din fața ei. Faceți atâta zarvă că ne-ați speriat și pe noi, darmite căprioarele.

-Animalele pădurii nu se sperie de zgomot, Măria Ta, spuse meșterul, privind-o fără teamă drept în ochi, ca cei care nu au nimic de ascuns. Acela care intră în pădure tropăind, strigând și lovind nu vânează. Animalele știu asta și nu se tem. În jurul nostru este plin de ciute chiar acum, când vorbim. Nu le vedem, dar ele sunt aici.

-Când o să isprăviți ciutăria? întrebă la plecare Chiajna.

-Avem poruncă să fie gata în zece zile, răspunse meșterul, ținând scările pentru ca ea să poată urca în șa. Trebuie tăiate poteci prin pădure, bătute în piatră de râu ori podite cu lemn, trebuie făcut un ochi de apă în jos pe pârâu, unde o să aducem nuferi din bălțile de la răsărit, apoi mânăm ciutele în împrejmuire și închidem gardul. 

Amurgea pe când alaiul porni înapoi către curțile domnești. În ciutărie, lumina înserării fusese galbenă ca vinul tămâios, dar se schimbă de îndată ce intrară în pădure, devenind vânătă ca o fetească neagră.”