Pe strada Mântuleasa

„Domnule director, începu el în şoaptă, vă rog să nu vă supăraţi şi să nu mă întrebaţi, dar aş vrea să mă lăsaţi să cobor singur în pivniţa şcolii. Să nu rîdeţi de mine şi să nu mă întrebaţi mai mult", adăugă el văzînd că-l priveam nedumerit. Dar, în clipa următoare, uşa se deschise brusc şi în cancelarie năvăli o fată tînără. Se repezi la mine şi-mi apucă amîndouă mîinile : „Să nu-l lăsaţi, domnule director, strigă ea, să nu-l lăsaţi să coboare în pivniţă, că-i păcat de tinereţea lui !...”

Profesorul Zaharia Fărâmă, protagonistul nuvelei "Pe Strada Mântuleasa" este ridicat de Securitate și adus la sediu pentru a da declarații despre vizita și relația cu fostul său elev, Vasile Borza.

„ - Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa?
- Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a II-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul. Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine :
- Curios !... ”

În declarațiile pe care le aflăm atât de la profesorul Zaharia Fărâmă, cât și de la Vasile Borza, zona cartierului Tei este una în care se intersectează fragmente reale și imaginare din istoria rememorată a personajelor. Vasile Borza susține că a copilărit în Tei deși, dintr-o conversație ulterioară a acestuia cu comisarul Dumitrescu, aflăm că acest lucru pare să fie fals. 

Povestea lui Zaharia Fărâmă menționează „maidanul care se întindea între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu” înainte de Primul Război Mondial. Aici se află pivnița misterioasă care este explorată de elevii lui Zaharia Fărâmă, alături de altele din zona magică Mântuleasa-Pache-Popa-Soare-Obor și în care băiatul rabinului care locuia pe Calea Moșilor dispare fără urmă, dar cu intenție. 

„Aldea, are ştia bine să înoate, s-a ridicat de mai multe ori deasupra apei şi le-a strigat : „N-o mai găsesc! O găsisem adineaori şi acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot...” S-a mai dat o dată la fund, a mai rămas cîtva timp, apoi a ieşit, descurajat. „Era ca o peşteră de diamant, le-a spus, şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii...” „Asta e ! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc şi eu.” Şi, după ce şi-a luat rămas bun de la toţi şi s-a îmbrăţişat cu Aldea şi cu Lixandru, s-a zvîrlit cu capul în jos şi n-a mai ieşit. Băieţii au aşteptat pînă seara, apoi s-au dus fiecare pe la casele lor, după ce s-au jurat să nu dezvăluie nimănui semnele pe care le ştiau.
[...]
Apoi au început cercetările. Dar de la început s-au ivit dificultăţi. Căci băieţii spuneau toţi că apa era mare, peste doi metri, căci nu-i dădeau uşor de fund, iar cînd a venit poliţia, apa abia dacă era de un metru. Au căutat peste tot, zadarnic. Apoi au adus o pompă şi au scos toată apa din pivniţă, dar tot zadarnic. Mai tîrziu, cînd s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniţei şi au dat de un zid vechi şi comisia arheologică a intervenit şi au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificaţie medievală, apoi, şi mai în adînc, urme de aşezări omeneşti şi mai vechi. Dar de băiatul rabinului, nici urmă.
[...]
— În ce parte a oraşului se găseşte pivniţa asta ?
— Era aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu. Am văzut-o şi eu, am văzut şi săpăturile comisiei arheologice. Dar acum n-a mai rămas nimic. Cînd au intrat nemţii, în noiembrie 1916, au făcut acolo un depozit de muniţii, iar în retragere l-au aruncat în aer. N-a mai rămas nimic din tot şantierul. Apoi, după război, s-a construit pe toate locurile acelea. Acum sînt numai case noi.”

„...Mi-a povestit cum trăgeaţi cu arcul, m-am convins că pentru asta venise să te vadă: să te descoase de Lixandru şi Darvari, să afle dacă ai mai aflat ceva. Pentru că, de asta cred că-ţi aduci aminte, vă întîlneaţi cu toţii pe Maidanul Primăriei şi trăgeaţi cu arcul. [...] Trăgeaţi, evident, în sus, de cînd v-aţi speriat pentru că nu mai găseaţi săgeata lui Lixandru. Asta v-a pus pe gînduri de la început: voi toţi trimiteaţi săgeata la 12-15 metri şi cînd a tras Lixandru, aţi văzut săgeata zburînd pe deasupra blocurilor de piatră - alea care, îţi aduci aminte, erau acolo, pe maidan, pentru clădirea Universităţii - aţi văzut-o zburînd peste blocuri, peste maidan şi îndreptîndu-se spre statuia Brătianu. V-aţi luat după ea, speriaţi, că vă era teamă să nu fi lovit vreun trecător. Aţi căutat-o pe bulevard, pe la statuie, dar n-aţi mai găsit-o. Şi de-atunci trăgeaţi în sus. Trăgeaţi fiecare după puteri, la 12, 15, maximum la 20 de metri. Ei bine cînd a venit rîndul lui Lixandru, aţi văzut săgeata zburînd, aţi urmărit-o cît aţi urmărit-o pînă ce vi s-a înţepenit la toţi ceafa, apoi n-aţi mai văzut-o şi v-aţi aşezat pe lîngă pietre, aşteptînd să cadă înapoi. Aşteptaţi cu frică, pentru că vă era teamă că are să cadă cu putere, şi şedeaţi pe lîngă pietre, ca să vă feriţi. Dar aţi aşteptat aşa vreo două ceasuri şi săgeata n-a mai căzut.”

Despre Oana cea uriașă, care avea 2 metri înălțime încă de pe la 13 ani aflăm tot din poveștile și declarațiile date de Zaharia Fărâmă la Securitate. După episodul în care Oana îl ia la trântă și îl și dovedește pe unul dintre elevii lui, Zaharia Fărâmă se duce la Obor să îl caute pe tatăl fetei. Și odată ajuns acolo vede cu ochii lui ceea ce auzise doar din povești despre Oana.

„[...] M-am dus la Obor, chiar în după-amiaza aceea. Am găsit repede cîrciuma lui Fănică Tunsu, căci o cunoştea toată mahalaua. Am intrat întîi în cîrciumă şi-am întrebat de Tunsu. Cîrciumarul părea un om de treabă, zdravăn şi rumen în obraji, dar altminteri om ca toţi oamenii. „Dumneata ai o fată, Oana, am început eu. E cam năzdrăvană.” „Eu şi cu maică-sa am făcut cît şi cum ne-am priceput, mi-a răspuns cîrciumarul. Restul e de la Dumnezeu..." 
Nu prea am înţeles atunci pe loc ce voia să spună. Dar am ieşit în curte şi m-a lămurit. Adevărat pot spune că restul era de la Dumnezeu. Se blagoslovise Dumnezeu din cale afară. Oana se luase la trîntă cu un argat, un flăcău cît un munte. Omul îşi scosese cizmele şi rămăsese în nădragi. Se opintea din toate puterile, dar se vedea că de-abia îşi mai trăgea răsuflarea. Îl prinsese Oana sus, de coaste, şi-l strîngea să-l sugrume. Şi-apoi, o dată s-a învîrtit cu el de cîteva ori şi l-a trîntit în praf, aşezîndu-se şi ea deasupra, ca să-l pună bine cu umerii la pămînt. Şi atunci am văzut şi eu că băiatul avusese dreptate. Pe vremea aceea, femeile purtau încă un fel de pantaloni lungi. Dar Oana n-avea nimic pe dedesubt. Era ca o statuie, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.”

„Trebuie să ştiţi că Lixandru plecase din Bucureşti în toamna lui 1916 în retragere şi cînd s-a reîntors, în 1918, băiat de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, a intrat în clasa a VI-a, la Liceul „Spiru Haret", că dăduse cîteva clase în particular, la Iaşi.”

În tradiția populară, se credea, printre altele, ca mătrăguna, cunoscută și sub numele de belladona, are proprietăți magice, oferă frumusețe și... mărită fetele tinere. Oana care își petrecea verile la pădure la casa bunicului ei face un asemenea ritual într-o noapte, la care asistă fără să vrea și unul dintre băieții tineri din gașca ei. Povestea o auzim tot de la Zaharia Fărâmă prin filtrul amintirilor lui și poveștilor auzite de la alții. 

"[...] E o poveste care ţine aproape o sută de ani. Dar să zicem că cunoaşteţi începutul şi că sîntem acum în 1915, în anul cînd am cunoscut-o eu. Băieţii o întîlniseră şi se împrieteniseră cu ea cîteva luni mai înainte, tot umblînd pe la marginile oraşului după pivniţe părăsite. Şi dintre toţi, Oana se împrietenise mai mult cu Lixandru şi Darvari. Iar în vara următoare, în 1916, băieţii veneau sîmbăta la Obor şi Oana îi lua în brişcă şi se duceau la bunică-său, în pădurea Paserea, şi rămîneau acolo pînă luni dimineaţa. Oanei îi plăcea de ei, că erau toţi băieţi dezgheţaţi şi aveau imaginaţie. Căci imaginaţie avea şi ea, şi încă destulă deşi, cum o să vedeţi, o avea în felul ei. S-au întîmplat multe acolo, nopţile, în pădurea de la Paserea. Nu le-am aflat nici eu pe toate. Dar ce-am aflat mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg de ce-au pornit băieţii ăştia pe căi atît de neobişnuite. Pentru că trebuie să ştiţi că, în afară de Lixandru, care avea atunci vreo paisprezece ani, toţi ceilalţi cinci erau nişte copii, aveau între unsprezece şi doisprezece ani. De prima întîmplare am aflat de la Ionescu. Se pare că într-o noapte din vara aceea, pe la începutul lui iunie, Ionescu s-a trezit, că i-a fost sete, şi a ieşit afară să caute doniţa cu apă. Băieţii dormeau într-un fel de hambar, alături de casa pădurarului, chiar în inima pădurii. Şi Ionescu, după ce a băut, a privit spre pădure şi i s-a părut că vede o arătare şi i-a fost frică. Dar şi-a dat repede seama că era Oana şi atunci, în picioarele goale, s-a luat după ea, că Ionescu ăsta era din fire un copil curios. Era lună şi putea s-o urmărească de departe. Dar n-a mers mult. Oana s-a oprit la marginea unui luminiş şi-a tras rochia de pe ea şi-a rămas goală, A îngenuncheat întîi şi a căutat ceva între buruieni, apoi s-a ridicat şi a început să dănţuiască învîrtindu-se în cerc, cîntînd şi murmurînd. Băiatul nu auzea tot, dar auzea refrenul: „Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!...” El, copil, nu-şi dădea seama că e un descîntec de dragoste, o vrajă de măritiş. Şedea acolo, ascuns după un copac, la cîţiva metri, şi se pregătea s-o sperie, cînd o văzu deodată pe Oana oprindu-se din dănţuit, punîndu-şi mîinile în şold şi strigînd: „Mărită-mă, fă ! că mi s-au înfierbîntat creierii!...” Şi în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare, ca un fel de femeie bătrînă, îmbrăcată în zdrenţe, despletită şi cu o salbă de aur la gît şi s-a repezit ameninţătoare spre Oana. ,,Ho, nebuno! i-a strigat bătrîna. Ho, că n-ai împlinit încă paisprezece ani!...” Oana a căzut în genunchi şi şi-a plecat capul. «Potoleşte-te, a continuat bătrîna. Că ce ţi-a fost ursit, eu nu pot dezlega. Cînd ţi-o fi şi-o fi de măritiş, să te duci la munte, că de-acolo îţi vine bărbat. Năzdrăvan ca şi tine, călare pe doi cai şi cu o năframă roşie la gît...»”

„Dar, într-o bună zi, nu pot să-mi dau seama în urma căror împrejurări, Lixandru s-a dus la rabinul din Calea Moşilor şi i-a spus: „Dumneata poate că nu mă mai recunoşti. Eu sînt Lixandru, prietenul lui Iozi. Şi vreau să ştiu ce s-a întîmplat cu Iozi, şi pentru asta am venit la dumneata. Dacă ar fi trăit Iozi, l-ai fi învăţat demult ebraica. Am venit la dumneata să mă înveţi pe mine, aşa cum l-ai fi învăţat pe Iozi.”Rabinul n-a răspuns nimic, ci l-a privit aşa multă vreme pe gînduri. Pe urmă i-a spus: „Bine, am să te învăţ. Să vii la mine în fiecare dimineaţă, un ceas înainte de a merge la şcoală şi în fiecare după-amiază, un ceas înainte de a apune soarele.” Aşa s-a făcut că Lixandru a început să înveţe ebraica şi, cum era un băiat inteligent şi silitor, în doi ani, cînd şi-a luat bacalaureatul, ştia atît de bine, încît traducea din cărţile Vechiului Testament, cum ar fi tradus dintr-unul din poeţii lui. Căci am uitat să vă spun că Lixandru, care încă din şcoala primară era visător şi se arăta aplecat spre poezie, în liceu nu mai făcea decît asta: citea pe poeţi.”