Alegorie

"Dragomir îi luă braţul şi-l sili să se întoarcă. Se aflau pe bulevardul Ferdinand, la cîteva sute de metri de Foişorul de Foc. „Priveşte bine înapoi, îi spuse, pînă la al treilea felinar, în faţa casei cu balcoane albe. Vezi casa?” „O văd”, făcu Lixandru. „Ei bine, acum hai cu mine. Nu e decît miezul nopţii, mai avem timp...” Şi, fără să mai adauge ceva, porni spre Foişor, cu pasul repede, ţinîndu-l de braţ pe Lixandru. Cînd au ajuns la Foişor, l-a oprit şi l-a întors pe mîna dreaptă. „Cît de departe poţi vedea?” l-a întrebat. „Văd pînă aproape de curtea bisericii”, i-a răspuns Lixandru. „Bine...” Şi iar au pornit, au ieşit în bulevardul Pache Protopopescu, au trecut pe Mîntuleasa şi au ajuns în Popa Soare. 
„Să ne oprim aici, îi spuse. Cunosc eu o bancă pe aici, am timp să fumez o ţigară.” Se aşezară pe bancă şi Dragomir îşi scoase tabachera şi-şi alese o ţigară. După ce şi-o aprinse, Lixandru nu se mai putu stăpîni şi-l întrebă: „Ei bine ? Ce-a fost asta ?” „Toate locurile astea, începu Dragomir, au fost cîndva ale noastre, erau toate pămînturile lui Calomfir. Şi acum, în afară de casele pe care le ştii, nu ne-a mai rămas nimic, pentru că un străbun de-al meu, un nepot al lui Calomfir, a voit să afle, ca şi dumneata, unde şi cum stau cei care stau pe sub pămînt.” „Nu prea înţeleg”, făcu Lixandru. «Haide cu mine şi am să-ţi explic» spuse Dragomir.”

Leana este un personaj enigmatic, ce apare și în nuvela În Curte la Dionis, cântăreață în cârciuma de pe Popa-Soare, și despre care aflăm din conversația cu Zaharia Fărâmă că: „mie îmi spun oamenii Leana, dar numele meu e altul. Pentru păcatele mele m-a pedepsit Dumnezeu să cînt prin cîrciumi, dar n-am fost crescută pentru asta. Şi acum cînt la «Floarea Soarelui»-, aici, lîngă şcoala dumitale.”

Deși este în mod evident epicentrul tărâmului fantastic țesut de Zaharia Fărâmă în declarațiile lui, strada Mântuleasa este prea puțin invocată în mod direct de către acesta, poveștile lui se învârt în perimetrul adiacent format din străzile Popa-Soare sau Pache Protopopescu, Moșilor, Obor. 

„— În orice caz, reluă ea după ce-şi umplu iarăşi paharul, eşti un om norocos. Căci nu bănuieşti ce surpriză îţi pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndeşti! adăugă, izbutind din nou să zîmbească. Ne aşteaptă afară o limuzină şi plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa.
Ca să-mi arăţi şi mie şcoala dumitale şi cîrciumile şi casele cu pivniţe adînci...
— S-o vedeţi vara! izbucni deodată Fărîmă, cu o neobişnuită fervoare în glas, s-o vedeţi cu vişnii şi zarzării încărcaţi...”

Mai târziu într-un alt interogatoriu care pare că se petrece într-un alt timp, ofițerul de Securitate îl admonestează pe Fărâmă, punând la îndoială veridicitatea declarațiilor lui:

„— Săriţi de la Calomfir şi Arghira la Dragomir şi vara lui. Marina, fără să pomeniţi decît în treacăt despre Mîntuleasa... Fără să-şi dea seama, Fărîmă începu să-şi frece nervos genunchii. 
— Tot ce-aţi spus, şi aţi repetat-o de mai multe ori, este că Arghira a căsătorit pe Zamfira cu un om de la curte, Mîntuleasa, şi le-a dat locul pe care s-a tăiat mai tîrziu strada cu acelaşi nume. Este posibil să vă amintiţi atît de puţin tocmai despre această familie, mult mai aproape de dumneavoastră decît familia boierului Calomfir şi a lui Dragomir Calomfirescu?
— N-am ştiut niciodată prea mult despre familia Mîntuleasa, se scuză Fărîmă pierind ochii. Vedeţi, pentru mine, numai şcoala conta, şi ce era în jurul şcolii — casele, grădinile, grădinile de vară...
[...]
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, tot în legătură eu Mîntuleasa. Cînd aţi văzut-o pentru ultima oară pe tovarăşa Vogel, v-a vorbit ceva de Mîntuleasa? Sau, poate, de strada Mîntuleasa? adăugă după o scurtă pauză. 
Fărîmă zîmbi visător.
— Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mîndrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mîntuleasa, că să-i descopere şi dînsa farmecele... Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau cînd se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”

La Mănăstirea Pasărea are loc nunta Oanei cu bărbatul din profeție, cel care avea să apară "călare pe doi cai" să o pețească. Tot aici, la petrecerea de după, Oana povestește visul miraculos care îl face pe Lixandru să exclame: „Ţi s-au arătat şi ţie semnele!” Zaharia Fărâmă povestește detaliat în interogatoriul susținut de ofițerii de Securitate bizar de interesați de eveniment. 

„- S-a întîmplat aşa, începu el deodată. în noaptea aceea, adică sîmbătă înainte de nuntă, Oana a avut acest vis, pe care ni l-a povestit la ospăţ, duminică seara. Eram toţi aşezaţi în jurul mesei, la dreapta ei mirele, profesorul estonian, la stînga taică-său, şi deodată Oana a strigat, adresîndu-se lui Lixandru: „Ascultă, Lixandre, ascultă încoace şi dezleagă-mi visul.” Se făcea, a început Oana, că înotam în Dunăre, dar înotam în susul apei, pînă ce, după nu ştiu cîtă vreme, am ajuns la izvor, la izvorul Dunării. Şi acolo m-am pomenit deodată că pătrund sub pămînt şi ajung într-o peşteră fără sfîrşit, sclipitoare, cu pereţii bătuţi cu pietre scumpe şi luminată de mii de lumînări. Şi un preot care era acolo, lîngă mine, a şoptit: „E Paștele, de aceea am aprins atîtea lumînări.” Dar eu am auzit în acea clipă un glas din nevăzut: „Pe-aici nu e Paşte, pentru că pe tărîmul acesta sîntem încă în Vechiul Testament!” Şi am simţit o mare bucurie privind toate lumînările, şi luminile, şi pietrele acelea scump; şi-mi spuneam: m-am învrednicit şi eu să înţeleg cît este de sfînt Vechiul Testament, cît de mult a iubit Dumnezeu oamenii aceia care au trăit în vremea Vechiului Testament.”

Misterul interesului pe care îl are Securitatea pentru poveștile lui Zaharia Fărâmă este elucidat odată cu dezvăluirea făcută de ofițerul de Securitate despre planurile subsecretarului de stat Vasile Economu de a fura rămășițe ale tezaurului polonez ascuns în Pădurea Pasărea. Deconspirat, subsecretarul se sinucide, iar relatările ofițerului aruncă parțial lumină asupra întregii enigme. 

„[...] Economu era unul din puţinii care ştiau că în pădurea de la Paserea fusese îngropată, în toamna lui 1939, o parte din tezaurul polonez, dar, mai ales, era singurul care ştia, de asemenea, că mai rămăseseră acolo, nedescoperite, mari cantităţi de aur şi bijuterii; numai aşa se explică, spun, de ce Economu s-a hotărît să transporte pe ascuns, într-o noapte, această comoară în pivniţa casei lui din strada Calomfirescu, casă pe care a rechiziţionat-o astă primăvară. [...] Cu puţine săptămîni înainte, sub pretextul apei care ar fi început să izvorască în pivniţă, pretext pe care l-a împrumutat din povestirile dumneavoastră, Economu a adus cîţiva lucrători câre-i erau devotaţi şi a săpat o ascunzătoare în fundul pivniţei, în care trebuia să fie depozitate aurul şi bijuteriile de la Paserea. [...]
Nu ştiu în ce măsură tovarăşa Vogel s-a lăsat ademenită de acest plan, dar e totuşi surprinzător că se hotărîse să vă plimbaţi împreună, după ora trei, exact în noaptea în care trebuia transportat tezaurul de la mînăstirea Paserea în strada Calomfirescu, adică la doi paşi de stradă Mîntuleasa. Şi nu e mai puţin surprinzător că, aflînd întîmplător că a fost descoperit, Economu se sinucide în biroul lui la 1.25, iar numai cîteva minute în urmă tovarăşa Vogel este chemată la telefon de o sursă străină şi este informată că o parte din cartierul Mîntuleasa va fi izolat şi cercetat de către serviciile speciale, şi astfel renunţă la plimbarea proiectată.”

Într-una din rarele abateri de la spațiul real al Bucureștiului, Eliade atribuie amplasarea unei cârciumi („La trei ochi sub plapumă”) unei alte zone decât cea în care se afla în realitate (cartierul Grant). Nu e limpede dacă e o abatere intenționată cu atât mai mult cu cât amplasarea reală a cârciumii ar fi fost circumscrisă tot perimetrului magic specific prozei lui Eliade (Moșilor cu Carol, practic de cealaltă parte a intersecției cu strada Mântuleasa) - sau dacă artificiul este folosit pentru a sublinia traseul enigmatic al Leanei, aparițiile și disparițiile ei inexplicabile, la fel cum nu se știe de fapt nici unde locuiește aceasta.

„Unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei poveşti e şi faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuieşte Leana, dacă e o magherniţă sau o vilă la Şosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuţă de mahala.”

Din conversația dintre Cladova și Hrisanti reiese ca Leana e o apariție complet nestatornică: 

„E ca basmul cu Cocoşul roşu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toţi că se hotărîse, cu adevărat, să-şi vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Şi, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndeşte zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculţi, la cine ştie ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea oraşului. Aşa a fost, vă amintiţi, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros”, iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă”. S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile oraşului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian?”

Despre cârciuma „La trei ochi sub plapumă” câțiva istorici ai orașului au documentat că se afla într-adevăr în zona Moșilor - Bulevardul Republicii (Carol I), iar în romanul Noaptea de Sânziene Eliade reia toposul și îl amplasează la locul corect și chiar aflăm câteva detalii despre familia și averea cârciumarului. 

Repetată de mai multe ori, spre enervarea lui Ștefan, adresa la care locuiește Biriș este „Măcelari numărul 10” unde îl invită să stea de vorbă. Important de menționat este că strada Măcelari reală se situează între străzile Viitorului și Precupeții Vechi, așadar în zona Obor - Lizeanu. Avem de a face din nou cu o amplasare a unei adrese reale într-un spațiu fictiv. Observând însă geografia zonei și mai ales a spațiului consacrat în care se desfășoară poveștile lui Eliade, strada lui Biriș se află mai degrabă în mahalaua Scaunelor, zona Colței. Altminteri această zonă chiar era istoric locuită de breasla măcelarilor care foloseau butuci de lemn pentru a tăia carcasele animalelor, butuci ce purtau numele de „scaune”. 

Ruta tramvaiului 14 servește de asemenea drept indiciu suplimentar, acesta trecând la vremea respectivă pe Bulevardul Carol I, prin dreptul bulevardului Domniței (actualul Hristo Botev) unde locuiau Ștefan cu Ioana, și mergând mai departe pe Pache până la intersecția cu Moșilor. Protagoniștii romanului sunt adesea suprinși în acest perimetru, fie circulând sau coborând din 14, fie în stație, așteptând, fie la cârciuma din capătul străzii. 

„Te poftesc în strada Măcelari. În strada Măcelari, numărul 10, locuiesc eu, adăugă Biriş cu un glas mai scăzut întorcându-se către Ştefan.
— Ştiu. Mi-ai spus-o odată, când m-ai confundat cu Partenie. Nu, nu m-am supărat, adăugă Ştefan repede, dar ar trebui să i-o spui şi lui, lui Partenie. Ar trebui să-l cunoşti.
— Am să-i spun o seamă de lucruri, continuă Biriş. Am să dau într-o zi buzna peste el, şi am să i le spun. „În strada Măcelari numărul 10 locuiesc eu”, îşi aminti Ştefan dezamăgit, aproape enervat. Îi mai repetase asta când, vreo zece zile în urmă, îl întâlnise întâmplător în dreptul librăriei Cartea Românească. „Te poftesc şi pe dumneata să stăm de vorbă în strada Măcelari.” Dar când îi deschisese uşa şi îl văzuse, păruse surprins, ca şi când nu s-ar fi aşteptat să-l întâmpine pe el. Era în cămaşă, nebărbierit şi încă somnoros; îşi ascundea cu greutate căscatul.
— Sper că nu te deranjez, spusese Ştefan.
— Te aşteptam, făcu Biriş fără nici un fel de elan. Şi o să intrăm direct în materie. Acesta e obiceiul casei, adăugase; intrăm direct în subiect...
Era o odăiţă bătrânească, tristă, aproape mizeră. Tapetul fusese pe alocuri jupuit şi pe pereţii goi se aflau lipite reproduceri în culori ieftine de tablouri celebre. Unele erau deja îngălbenite, scorojite.”

Vădastra, care împarte cu locotenentul Băleanu apartamentul închiriat de la un diplomat, probează într-o seară uniforma de ofițer găsită în odaia lui pe care o inspecta adesea. Este atât de cucerit de aspectul său "marțial" încât nu poate rezista tentației și pleacă la o plimbare prin oraș, cosumat în militar. 

„—S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana.
[...]
—... Să nu ştiu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate şi pentru că se leagă de ea amintirile adolescenţei şi tinereţii mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, şaisprezece ani de când o cunosc, să ştiu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, când s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir şi cu un alt tânăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut şi el de vreo câțiva ani — şi atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalţi îi cunoştea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana şi că pentru păcatele ei a ajuns să cânte prin cârciumi...
[...]
Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cânta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea când de sân, când de coapsă, când parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cântecelor ei. 
[...]
Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămânile şi nici de ce se întorcea.
[...]
— Spunea că are cu ce să trăiască... Şi câți n-au încercat să-i facă curte, câți fanţi de mahala, şi ofiţeri, şi negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, şi uneori rămîneau mult timp după ce plecase şi ultimul client, aşteptînd-o. Ştiau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Îşi închipuiau că va trebui să se ducă acasă şi o aşteptau.
[...]
— Şi nu l-aţi văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea şi el acolo, tânărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", şi n-aţi ştiut să-l identificaţi...
[...]
Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am şti în ce fel de casă locuieşte, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrângă ceva din personalitatea şi biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărţi, sau mai ştiu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce ţară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la Bucureşti acum treizeci-patruzeci de ani... Şi câte altele n-am fi înţeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cânte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cântece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu şi a lui Anton Pann?”

„— Dar când a acceptat să cânte? izbucni Hrisanti. Şi în ce condiţii? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori şi artişti care se întâlneau la Mavrogheni, şi după succesul primei seri de conferinţe şi şezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziţii, să scoată o revistă. Şi, evident, când Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase şezători literare la Palat, nu putea renunţa în nici un chip la Leana. Fără cântecele Leanei, şezătoarea ar fi fost ce sunt de obicei şezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Îşi spuneau, pe bună dreptate, că sub protecţia Palatului îşi vor putea realiza toate proiectele, şi aveau proiecte grandioase...
[...]
Anume, Drăghici i-a cerut lui Mavrogheni să caute artişti, cântăreţi, dansatori de la Operă şi de la reviste şi să organizeze un fel de serată la Palat: bunăoară, spunea, o serie de scene şi tablouri pe o temă romantică sau exotică, ceva în sensul Povestirilor lui Hoffmann sau Șeherezadei sau Balului mascat, dar într-un gen deosebit, nu prea ştia nici el să spună ce înţelegea prin „gen deosebit", dar stăruia ca rolul principal să-l joace Leana.”