Obor

Profesorul Șerban amintește de fiica unui cârciumar din gura Oborului, în timp ce doamna Gavrilovici lucrează ca sezonieră la triat zarzavaturi în piață pentru a-și asigura existența:

„Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra boierească, Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor.
Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări ca să nu le zic discriminări generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi boieria şi rasele pure sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus arta mea poetică, să mă mai duc şi-acasă, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
[...]
Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută, cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un M mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două cute adânci de la nări până-n bărbie era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa madame la générale, cum îi zicea Marilena altă sursă de trai decât vânzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la Notre-Dame, madame la générale ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi câştige singură existenţa. Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?, o-ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile. Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să murim?. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, optase pentru artele liberale, ceea ce-n limbaj Marilena se traducea printr-un carton, agăţat cu sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde de câte ori mi-aduc aminte, îmi vine să râd! scrisese Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 sunaţi 1 dată.”

„Iulian întâlnește ochii Gabrielei. Într-un mod care i se pare greu de pus în cuvinte, simte că își vede iubita pentru prima oară dezbrăcată, dar nu de haine, ci de toate lunile de când sunt ei împreună. În fața lui stă femeia pe care o iubește și pe care nu a reușit s-o cunoască nici după ce a cuprins-o de zeci de ori, nici după ce a absorbit miile ei de cuvinte, pe care le-a interpretat și reinterpretat, nici după ce a văzut-o plângând de fericire sau dezamăgire, cântând, gemând, dansând, gătind, urând, sperând. Simte că ar fi putut să stea toată viața lângă ea și să n-o cunoască dacă ea n-ar fi ales asta. Și acum, când i s-a dezvăluit, el s-a uitat la această femeie dezbrăcată de toate apărările ei și a vomitat.”

miroase puternic a pește 

în hala înaltă cu faianță albă 

au păstrăvi și crapi și chefali și dorade 

și somni imenși și fructe de mare 

stau toți aliniați și cuminți pe paturile lor de gheață unii, placizi, își deschid ritmic gurile de pește iar alții, mai îndrăzneți, săltăreți,  

încearcă să evadeze 

speriind de moarte mușteriii cu ultimul lor zvâcnet de viață. 

podeaua e baltă și poți să aluneci  

în hala înaltă cu faianță albă 

și lume se-nghesuie-n jurul tarabelor 

să vadă peștii proaspeți cum își dau duhul încet le urmăresc cu interes ultima suflare 

îi împung cu degetul 

apoi îi vâră iute în plasă și fug cu ei acasă 

să-i tragă-n mălai, să-i arunce-n tigăi și cuptoare. 

e zumzet și freamăt, e zgomot grămadă 

în hala înaltă cu faianță albă 

mă strecor prin mulțime căci vreau o doradă în stânga sacoșa și-n dreapta copilul 

lipit strâns de mine să nu-l pierd în mulțime

și vânzătoarea îmi spune:  

pentru copil mai bine luați păstrăv  

și mă privește cu subînțeles. 

„Alimentele ţinute în căldură ne trimit direct în spital. Echipa Observator a  găsit în hala veche a Pieţei Obor brânză şi ouă ţinute pe tarabe şi  nicidecum la frigider, aşa cum impun regulile. Inspectorii sanitari au o serie  de recomandări atât pentru comercianţi, cât şi pentru consumatori: Ar fi bine ca toate produsele pe care le cumpărăm să ajungem cât mai repede  cu ele acasă. De exemplu, lactatele, ouăle ar trebui ţinute la o temperatură între 0 şi 4 grade, iar carnea congelată la -12 grade. Puţini comercianţi  respectă regulile.” (Știrile Antena1)

„Nu știu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culo-rile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sa-coșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.”

există prin zona asta un vechi obicei 

poate din moși strămoși lăsat, cine mai știe, ca duminica dimineața 

sau poate și dupa prânz 

oricum, după ce faci piața 

să te oprești să-ți tragi sufletul la terasa Obor la „doi mici și-o bere, vă rog!”

mâncați pe clasicul carton cu chiflă și muștar și stinși c-o bere rece la pahar. 

și-n timp ce mesteci domol și savuros 

observi în juru-ți numai oameni veseli 

ce fac același lucru ca și tine 

gospodine cu soți plictisiți și sacoșe burdușite intelectuali cu bărbi îngrijite, pensionari cu cărucioare bătrâni drojdieri ce abia se mai țin pe picioare familii cu copii, bețivi scandalagii 

ba chiar și niște turiști străini veniți de departe să admire  plini de uimire 

acest exotism balcanic unde printre 

„cinci mici și-o bere, vă rog!” 

se face politică, literatură 

bineînțeles că se și înjură 

și fiecare își consumă cu bucurie 

„trei mici și-o bere, vă rog!”

cu două degete de spumă.

și pe fundal cânta Gică și valsuri și disco un potpuriu alandala, pestriț e playlistul iar la sfârșitul zilei 

când umbra e mai lungă 

și absolut totul devine poezie 

vine să debaraseze  

pe șapte cărări 

Nea Ilie.

„La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)”

Povestea lui Zaharia Fărâmă menționează „maidanul care se întindea între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu” înainte de Primul Război Mondial. Aici se află pivnița misterioasă care este explorată de elevii lui Zaharia Fărâmă, alături de altele din zona magică Mântuleasa-Pache-Popa-Soare-Obor și în care băiatul rabinului care locuia pe Calea Moșilor dispare fără urmă, dar cu intenție. 

„Aldea, are ştia bine să înoate, s-a ridicat de mai multe ori deasupra apei şi le-a strigat : „N-o mai găsesc! O găsisem adineaori şi acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot...” S-a mai dat o dată la fund, a mai rămas cîtva timp, apoi a ieşit, descurajat. „Era ca o peşteră de diamant, le-a spus, şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii...” „Asta e ! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc şi eu.” Şi, după ce şi-a luat rămas bun de la toţi şi s-a îmbrăţişat cu Aldea şi cu Lixandru, s-a zvîrlit cu capul în jos şi n-a mai ieşit. Băieţii au aşteptat pînă seara, apoi s-au dus fiecare pe la casele lor, după ce s-au jurat să nu dezvăluie nimănui semnele pe care le ştiau.
[...]
Apoi au început cercetările. Dar de la început s-au ivit dificultăţi. Căci băieţii spuneau toţi că apa era mare, peste doi metri, căci nu-i dădeau uşor de fund, iar cînd a venit poliţia, apa abia dacă era de un metru. Au căutat peste tot, zadarnic. Apoi au adus o pompă şi au scos toată apa din pivniţă, dar tot zadarnic. Mai tîrziu, cînd s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniţei şi au dat de un zid vechi şi comisia arheologică a intervenit şi au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificaţie medievală, apoi, şi mai în adînc, urme de aşezări omeneşti şi mai vechi. Dar de băiatul rabinului, nici urmă.
[...]
— În ce parte a oraşului se găseşte pivniţa asta ?
— Era aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu. Am văzut-o şi eu, am văzut şi săpăturile comisiei arheologice. Dar acum n-a mai rămas nimic. Cînd au intrat nemţii, în noiembrie 1916, au făcut acolo un depozit de muniţii, iar în retragere l-au aruncat în aer. N-a mai rămas nimic din tot şantierul. Apoi, după război, s-a construit pe toate locurile acelea. Acum sînt numai case noi.”

Despre Oana cea uriașă, care avea 2 metri înălțime încă de pe la 13 ani aflăm tot din poveștile și declarațiile date de Zaharia Fărâmă la Securitate. După episodul în care Oana îl ia la trântă și îl și dovedește pe unul dintre elevii lui, Zaharia Fărâmă se duce la Obor să îl caute pe tatăl fetei. Și odată ajuns acolo vede cu ochii lui ceea ce auzise doar din povești despre Oana.

„[...] M-am dus la Obor, chiar în după-amiaza aceea. Am găsit repede cîrciuma lui Fănică Tunsu, căci o cunoştea toată mahalaua. Am intrat întîi în cîrciumă şi-am întrebat de Tunsu. Cîrciumarul părea un om de treabă, zdravăn şi rumen în obraji, dar altminteri om ca toţi oamenii. „Dumneata ai o fată, Oana, am început eu. E cam năzdrăvană.” „Eu şi cu maică-sa am făcut cît şi cum ne-am priceput, mi-a răspuns cîrciumarul. Restul e de la Dumnezeu..." 
Nu prea am înţeles atunci pe loc ce voia să spună. Dar am ieşit în curte şi m-a lămurit. Adevărat pot spune că restul era de la Dumnezeu. Se blagoslovise Dumnezeu din cale afară. Oana se luase la trîntă cu un argat, un flăcău cît un munte. Omul îşi scosese cizmele şi rămăsese în nădragi. Se opintea din toate puterile, dar se vedea că de-abia îşi mai trăgea răsuflarea. Îl prinsese Oana sus, de coaste, şi-l strîngea să-l sugrume. Şi-apoi, o dată s-a învîrtit cu el de cîteva ori şi l-a trîntit în praf, aşezîndu-se şi ea deasupra, ca să-l pună bine cu umerii la pămînt. Şi atunci am văzut şi eu că băiatul avusese dreptate. Pe vremea aceea, femeile purtau încă un fel de pantaloni lungi. Dar Oana n-avea nimic pe dedesubt. Era ca o statuie, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.”

„Băieţii aveau toţi între cincisprezece şi şaptesprezece ani şi marea lor slăbiciune era să se întoarcă tîrziu, după ce umblaseră ceasuri întregi, să se întoarcă şi să petreacă la cîrciuma lui Tunsu. Veneau uneori atît de tîrziu, pe la două-trei dimineaţa, încît cîrciumarul pleca să se culce de cum îi vedea intrînd şi cîrciuma rămînea pe seama Oanei şi a lăutarilor, dacă n-apucaseră şi ăştia să plece.
[...]
Şi aşa s-a făcut că într-o noapte tîrziu, spre zori, cînd recita el (Lixandru) cu braţul pe umărul Oanei, a intrat în cîrciumă o pereche. El era un tînăr doar cu cîţiva ani mai mare ca Lixandru, [...] Iar femeia rămăsese cu ochii la Oana. „Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!...” Femeia asta, care intrase, era de o neasemuită frumuseţe, dar avea ceva sălbatec în purtarea şi îmbrăcămintea ei, părea, cum se spunea pe vremuri, excentrică, pentru că începu dintr-o dată să bată din palme şi se apropie de Oana ca de o operă de artă, şi imediat îşi scoase brăţara şi i-o întinse: „Umilă ofrandă din partea Zamfirei”, îi spuse.
[...]
V-am spus că fata asta, ce-şi spunea Zamfira, era neasemuit de frumoasă. Darvari a încremenit cu ochii la ea şi s-a îndrăgostit pe loc, parcă l-ar fi vrăjit. Şi cînd Lixandru s-a adresat, politicos, dar foarte rece, tinerilor şi i-a întrebat: „Ce poftiţi?” iar Dragomir a răspuns: „Eu am venit să beau la cîrciumă, dar dumneaei, frumoasa Zamfira, a venit să-şi caute modelul.”