Urban

„Eram în curtea unui conac de pe Calderon, după un cenaclu unde citisem dintr‑un roman în lucru şi unde fusesem la un pas de a fi linşat de auditoriu. Corifeii autointitulaţi erau în celălalt capăt al mesei lungi, în umbra unei reproduceri din ghips după Bacchus al lui Michelangelo, certându‑se între ei, roşii la faţă după primele pahare de tărie.”

„Din canicula sufocantă, am intrat în ciclopica hală de la Romexpo, o altă burtă de chit, cu plămânii strânşi ca de bombe termobarice, în aerul polar suflat de instalaţia de climatizare ca să păstreze acolo, conservaţi, scriitorii vremurilor noastre, în fojgăiala şi vacarmul de stup al pavilionului expoziţional, mii de voci vorbind despre cărţi şi probleme, mărunt şi neînsemnat, simţindu‑mă şi mai gol fără mască, clătinându‑mă pe dinăuntru, gata să cad în mine, mi‑am croit drum prin haosul care mă îngrozise dintotdeauna, pe sub încâlcitura de bare metalice, ca osaturile high‑tech ale unor roboţi înfrânţi într‑un război apocaliptic, virând printre standuri, întrerupând, stângaci ca întotdeauna, evenimente, ciocnindu‑mă de lume, împiedicându‑mă de cabluri, cauzând microfonii, intrând în cadru, în sudălmile nerostite ale fotografilor şi cameramanilor, salutându‑mă cu cunoscuţi pe care nu mi‑i aminteam – ştiam doar că sunt cunoscuţi –, spunându‑mi că o astfel de viaţă nu era pentru mine, ce naiv fusesem.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

„De după o perdea de plopi uriași, se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, majestos și frumos ca nici un alt liceu din țară! Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile: micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian!
Zugrăvit alb, iar la feresterele de sus, cu un brâu de cărămidă aparentă vopsită în albastru ca cerul, coloarea noastră, a lăzăriștilor, coloarea dragă a șepcilor noastre, coloare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de mușchetar la fiecare prilej... coloare care a iscat multe scandaluri și bătăi între noi și elevii altor licee, pe cari îi ironizam în primul rând pentru coloarea liceului lor.”

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”

„[...] mai aveam mult de mers până în Europa, și uneori se făcea foarte frig acolo, la Mexico, pe Ștefan cel Mare și Sfânt, iar stripteuzele stăteau în gecile lor de iarnă și fumau țigară și își aminteau că se putea și mai rău, că pe vremuri lucraseră în Tei, la Trei Scorpioni, și abia acolo era un frig de îngheța pișatul înainte să ajungă în vasul toaletei, ehe, ce ierni prinseseră ele în mizeria aia de Tei, această Siberie a Bucureștiului, așa vorbeau frumoasele mele stripteuze despre iubirile lor ratate, despre băieți cu Passat-uri, despre bărbați cu Cielo, mereu mașina Cielo era roșie, astfel se știa că bărbatul avea lovea, e drept că bărbatul cu Cielo avea și pula mică, dar peste  asta se putea trece ușor, ochii se puteau închide, bani să fie, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, despre datorii la cămătari vorbeau ele, mereu apăreau cămătarii în poveștile lor și după întâlnirile cu ei erau fericite dacă scăpau doar cu o muie luată, bine că mai aveau toate degetele, păi, ce, că pe una o futuse un procuror criminalist, așa că ajunsese deja la apogeul vieții sale triste, și viața sa trecuse, și ea semăna cu Nina Simone când sărăcise Nina Simone și cânta pe trei sute de dolari pe seară într-o magherniță din Paris, dar frumoasa mea stripteuză era tot demnă și ea fuma țigări L&M, de la care făcea, desigur, cancer, dar nu îl făcea chiar atunci pe loc, cancerul era departe, undeva în viitor, cancerul era sfârșitul pe care oricum și-l dorea, să moară, să moară, să moară dracului odată și să se termine cu toate, ce, se gândea ea că o să ajungă să-i scoată vezica urinară și o să se pișe toată viața în pungă, aia e, și pișatul trebuia să se ducă undeva, bine măcar că nu mai îngheța, da, mă, băiețică, așa am trăit noi, dă-l dracului de cancer că mai e până la sfârșit, cancerul vine ultimul, și era multă, enorm de multă singurătate în lumea minunatelor mele stripteuze și unele se urcau uneori pe blocuri și săreau de acolo, zburau câteva clipe, ce frumos zburau stripteuzele spre moarte, apoi chiar mureau cu căpățânile zdrobite de asfalt, poc, ia uite, fratele meu, cum s-a făcut asta, poster, direct, mânca-ți-aș pula ta, așa spuneau supraviețuitoarele, aprinzându-și o țigară, ca să se grăbească și ele către moarte, moarte, moarte [...]”

„[...] domnul Baicu agățase creionul în cui, însă era atât de util în angrenajul nașterii ziarului încât era de neînchipuit că va veni o zi în care vom intra în redacția noastră din Pipera și vom vedea computerul asupra căruia stătea aplecat cu o țigară neaprinsă, căci de fumat fuma doar la fumoar, lipsit de domnul Baicu și de suflet, mărețul domn Baicu nu își lua concediu decât vara, două săptămâni și încă o săptămână de sfintele sărbători de iarnă, nu lipsea niciodată de la serviciu, venea printre primii, pleca printre ultimii, nimeni nu-l aștepta acasă, iar la doamna Baicu ajungea ușor, trebuia doar să deschidă ușa către salonul doamnelor de la corectură, să se aplece un pic de șale și să pășească, era un galant și un drăguț, toată lumea îl plăcea și se vedea că educația sa fusese aleasă [...]”

„evita contactul cu oamenii

și ținea în casă o

droaie de pisici

oamenii o porecliseră Pisicăreasa

cu timpul

începuse să miroasă și

să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina și gazele

când a luat-o ambulanța de la Obregia

lumea s-a strâns ca la circ

în fața blocului

ea a trecut printre vecini

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat”

„șase

era numărul

copiilor Ginei

și când se jura îi enumera

pe toți șase

pe Rumburak Nuți Cacacio Adi Mița și Oaie

din munca ei

ținea toată familia

pentru că Romică

era mai mereu fără serviciu

de la ea cumpărai flori

dacă te duceai la vreo cununie sau botez

de la ea auzeai cele mai mișto

blesteme și înjurături

la nici 45 de ani a făcut cancer la sân

după moartea ei Romică

a plecat la muncă

în Anglia

copiii mai mari

au vândut casa

și fiecare s-a

risipit pe unde a putut”

„era un cetățean

despre care nu se putea spune nimic rău

soț iubitor angajat exemplar

președinte de bloc

vara cu familia la Neptun iarna la Predeal

în zilele obișnuite salutând vecinii la costum

cu servieta lui maronie în care își ținea pachețelul pus de soție așa că atunci

când a venit Miliția să-l aresteze nimeni nu a crezut că e posibil ca tocmai el

să fi furat din fondurile fabricii I.M.G.B. atâta bănet

doar bătrâna de la parter a remarcat plină de înțelepciune:

bărbații...”

„era

cea mai cultă femeie din bloc citea cărţi groase

avea lentile groase

îşi privea vecinii de sus lumea îi spunea Doamna fusese profă

la liceul industrial I.M.G.B. și era mândră de asta

când a plecat cortegiul spre biserică doi foşti colegi şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine”

„pentru el realitatea a fost mereu o afacere complicată

un faliment

asta a şi făcut ca existenţa lui să pară o ratare exemplară

pentru cei care încă se mai raportează la superstiţia reuşitei

avea lungi perioade în care părea că nu mai participă la

propria viaţă funcţionar obscur scriitor bovaric histrion

sau căzut în melancolie celibatar înrăit

procreația a fost mereu scoasă din ecuație

nicio urmă pe zăpada asta murdară

obişnuia să spună

ca să-şi justifice neutralitatea”

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

„Nu știu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culo-rile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sa-coșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.”

„De aproape cinci ani, în fiecare dimineaţă, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet şi, la oricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin faţa blocului ridicat pe locul fostei coşmelii, Grefoaicele colţ cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moşteniseră şi o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s-ar amăgi, „pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.
[...]
Aşa trăiau de câţiva ani, înconjuraţi de cocioabe şi magherniţe, la marginea cartierului, învecinându-se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal şi clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuinţe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea maşina şi acolo aşteptaseră o zi şi o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică-sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir-te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n-aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într-o sală de spectacol. De mic îl lua taică-su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l-a rugat pe bărbatul de la uşă să-i lase să intre, minţind că i-a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n-aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i-a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei-patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să-i atingă. Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i-a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus-o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s-a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi-a dat seama cu ce se mănâncă şi de-abia aştepta să monteze un spectacol nou.”

„și autogara miroase a tei în seara asta

la fel cum miros toate obiectele din proximitatea parcului

carol bună dimineața porumbei mi-ai scris și atunci cred că

s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu ceasul

meu e acum pe mâini bune poți să-l recuperezi când vii

#legacy #poetry #expirat #vodka doar la o lectură a lui teo

dună îl vezi pe andrei zbîrnea bând rose bună dimineața

porumbei cum ați dormit am avut ușa încuiată la cameră nu am

cotrobăit prin debara bună dimineața porumbei tavanul stă să cadă nu

te pot lăsa să mai stai aici data viitoare când vii bună dimineața

porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc

un pictor

gruzin s-a închis într-o mansardă caricaturile nu ne vorbesc despre

globalizare un

regizor armean bună dimineața porumbei și

asumarea sexualității în anii ’50 bună dimineața porumbei bună

dimineața emir kusturica bună dimineața jazz”

„am văzut crescând prețul dovlecilor din piețele agroalimentare

mi-am desfășurat cele șase straturi de piele peste linia albastră a

metroului bucureștean am comparat costume reușite cu alte costume

ce n-ar fi trebuit să părăsească depozitele.

la ora 20:31 te alături conglomeratului

aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau

necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul

cine ce când de ce și mai ales cum putem suprapune harta grunge-ului peste harta metroului bucureștean

din păcate

rezultatele

nu vor fi publicate

prea curând

de oamenii de știință britanici

ei sunt corporatiștii din pipera. ei umblă cu badge-urile la vedere

ei sunt corporatiștii din pipera și au propriile campionate de fotbal

zece ani de corporații zece ani în care viața a devenit o trotinetă

ascunsă de ochii oricărui tracker GPS

când dimineața începe din nou în berceni

tu îți bei cafeaua cu bijou

undeva în texas la un ranch

a fost interzisă orice manifestare prilejuită de halloween

bugetul de marketing a fost donat unei asociații

care luptă pentru drepturile suricatei suricatta”

„tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

clopotele anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori a blocului nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni spre centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale41

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru

stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel

nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație

nu vrem ca trenurile să vină aici mai des de o dată pe săptămână

pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?”

„încă un moment în care parcul din bergen

devine miezul tuturor obiectelor

plutitoare să luăm exemplul acestei roți de agrement ea

luminează un cartier întreg de la

jardinierele roz și până la balonul razant cu

mașa și ursul frica e ținută în viață doar de un

spidercam montat deasupra zonei 51

bătălia animalelor de companie abia acum începe

lumina se propagă cu viteza

unei gâze pe obrazul tău stâng

direcție imprecisă – toate ceasurile din

univers vor fi confiscate

porii deschiși câteva animale de pradă

Ænima e un cal de bătaie listat pe OLX

te voi striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald

ca o etajeră de lemn cu viniluri încă neșterse de praf.”

„Câteodată alegi o seară la karaoke în

Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei

În grădinile pe care le-am proiectat în

Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și

Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de

Respirație

Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din

Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen

Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente

Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau

iaurturi cu

Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca

Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de

Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul

În care nu respecați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un

raportor dar cu un echer

Construit după principiul triunghiului echilateral

Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic

Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie

Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba

Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

„Îl luă de mână şi îl trase lin după ea pe scările care urcau prin proximitatea Palatului Creţulescu. Parcurseră rapid cele douăzeci şi şapte de trepte, ignorând complet splendoarea clădirii pe lângă care treceau şi, când ajunseră pe trotuarul Bulevardului Ştirbei, fata îi dădu drumul. Cişmigiul fremătă în urma lor. Nadia îi făcu semn s-o urmeze.”

„Dădu să plece. Dragoş făcu o scurtă mişcare s-o urmeze, dar se opri brusc. Se arătă curios.
— Încotro anume? Unde mai mergem?
Nadia chibzui.
— Hai să trecem pe lângă Palatul Suţu. Îmi place foarte mult cum se vede noaptea, când e luminat din toate direcţiile. Parcă e o clădire de basm. Şi în drum vedem şi Colonadele.”

„El zâmbi.
— Adică pilot?
— Da, ceva de genul acesta. Ceva care să-mi permită să zbor. Nu neapărat cu avionul sau nu numai cu avionul. Aeronaut pe dirijabil sau pe elicopter, în fine, orice care să-mi permită să văd Pământul de sus, de la înălţime.
— Şi?
— Şi ce? După cum îţi poţi lesne închipui, toată copilăria mi s-a spălat creierul cu ideea că aceasta nu este o meserie pentru fete. Că, da, există şi fete pilot, dar că nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară serioasă.
— Şi ai renunţat?
Nadia se încruntă puţin.
— Nu chiar. De când s-au deschis turele cu balonul pe deasupra Bucureştiului, am început să mă dau în mod constant şi în curând am să şi fac nişte cursuri de pilotaj pentru nacelă.
— Serios?
— Da. Domnul Şuşman, care deţine baloanele ce zboară de lângă Hipodromul Băneasa, mi-a promis că o să iniţieze cursul, dacă găseşte minim zece doritori.
Deşi, din cauza întunericului din acel loc, nu îi putea desluşi prea bine mişcările feţei, Dragoş avu impresia că Nadia se uită spre el.
— Te bagi?
El nu reacţionă.
— Ai putea măcar să încerci, să vezi cum e. Uite, mergem duminica viitoare, nu asta care vine, ci cealaltă. Ne ducem de dimineaţă să vedem cursa săptămânală de cai şi, după ce se termină, facem şi o tură cu balonul.
De data asta, Dragoş fu încredinţat că fata îl cercetează, însă preferă să evite un angajament tranşant.”

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”