Jean-Lorin Sterian

„Redacția noastră se află în cel mai expus colț al halei, chiar lîngă intrare. Oricine vine în vizită la celelalte publicații trece pe lîngă noi și se holbează în monitoare. Dacă ar pune o plasă de sîrmă, am fi ca la Zoo. Măcar dacă ne-ar arunca banane. Evităm întotdeauna să chemăm persoane importante la redacție fiindcă nu avem un loc decent unde să le primim și, cum noțiunea de protocol este prohibită în companie, ar trebui să le cumpărăm cafea sau suc din banii noștri. Acesta este life-style-ul angajaților unei reviste de life-style.
[...]
Ca să ajungi la sediul nostru, trebuie să treci printr-un gang unde miroase a pișat și unde dorm niște amărîți care spală mașinile boșilor publicațiilor din clădire. Urmează o curte mlăștinoasă, veșnic întunecată în care-și face veacul clica de șoferi ai companiei, o specie aparte de neanderthalieni motorizați.
[...]
Ziariștii din Casa Presei pot fi recunoscuți după miros. Chiar dacă îi întîlnești la Clubul diplomaților, din hainele lor străbate un suav parfum de șnițele prăjite în ulei.”

„Web este un club din București. E deschis de opt ani și nu și-a schimbat niciodată proprietarul. Și nici profilul. În principiu, în Web se strîng fanii muzicii electronice și nenumăratelor ei subgenuri. De asemenea, este locul unde întîlnesc artiști, dar și indivizi care mimează gălăgios talentul. Web e un loc de fumuri, la propriu și la figurat. Un loc pentru junkies, ciudați, fițoși, aroganți, blazați și bazați. În Web, toată lumea e interesantă. Oamenii par desprinși din videoclipuri, sînt întotdeauna aranjați și coafați și se comportă ca și cum o invizibilă cameră ar fi permanent ațintită asupra accesoriilor lor. În Web nu te duci pur și simplu, în Web „apari”. În Web veneau oamenii din publicitate după Noaptea Devoratorilor sau își fac cîte-o zi de naștere. În Web au apărut primii metrosexuali. În Web se întîlnesc, performează și trăiesc DJ-ii. Dacă Web-ul ar fi un lăcaș de cult, atunci DJ-ii ar fi oficianții. În Web “God is in Details” și „Less is More” sînt primele două porunci. Pelerinajul obligatoriu pentru un webber e măcar un week-end la Amsterdam. De-a lungul timpului, aici au fost lăsați să-și facă mîna mulți dintre DJ-ii care au devenit nume. Pentru un anumit gen de oameni (cei care au importat cuvîntul „cool” în limba română), Web a fost locul unde ajungeau inevitabil vineri și sîmbătă seara. După opt ani de zile încă mai poți întîlni cîteva dintre stafiile fidele care au bîntuit clubul încă de la deschidere.”

„Între bulevardul Magheru și Calea Moșilor se întinde unul dintre cele mai frumoase cartiere din București. Nici o construcție comunistă nu pătează această zonă care ar trebui inclusă în circuitul turistic al capitalei. Dacă aș fi angajat ca ghid, i-aș duce pe vizitatori pe următorul traseu: din Piața Lahovary, una dintre puținele piețe autentice ale orașului, din păcate aproape transformată în parcare, aș înainta pînă în parcul Grădina Icoanei. În stînga, se află strada cu restaurantul Balthazar și o serie de clădiri impunătoare, multe dinte ele fiind reședințe de ambasadă. Strada se termină în bulevardul Dacia, unde de asemenea se află multe ambasade. În stînga parcului vine strada Jean Louis Calderon unde se află un magazin încîntător de produse apicole și obiecte vechi. Vara, proprietarul scoate în stradă două scaune grele de fier, vopsite în alb, cu spătarul filigranat, și atîrnă de fereastra magazinului un buchet de flori. După parc se deschide o străduță pe care se află o foarte frumoasă școală, O sută de metri mai încolo începe strada Alexandru Donici unde mă aflu eu acum, așteptînd-o pe Mara. Localul se numește Smart’s și vin adesea aici, chiar dacă e destul de scump. Are o mare calitate: e aproape de casă.”

"Otta era într-o vilă în Cotroceni, în spatele bisericii Elefterie. Mai tîrziu am aflat că de fapt așa îl chema pe proprietarul vilei și că locul nu are de fapt nici un nume. Unii spuneau că merg la Otta, alții în Dr. Staicovici.
Era frig, fum și aglomerat. Genul de loc unde oamenii se simt îndreptățiți să se îmbete cu disperare.

La bar am fost servit cu o bere Stela Artois de însuși Otta. Avea față de neamț."

„Cînd aveam sediul în Luterană, la ora 1 coboram cu Gilu la „McHerpes” cantina muncitorilor de la șantierul din apropiere. Toată compania se aproviziona de aici, chiar și șefii. Într-un frigider Arctic se odihneau vremelnic fripturi și șnițele format A4, cu coperte glossy de sare și piper. O minunăție. Înăuntru mirosea de trăznea a mîncare, așa că dădeam comanda și așteptam afară. Fetele care serveau, o blonduță ștearsă, cu o cicatrice mică la buza de sus și o roșcată veselă, se învățaseră cu noi și țineau la glumele pe care le făceam permanent. Le admiram pentru că erau bine dispuse, deși își petreceau toată ziua într-un vagon, iar mirosul de prăjeală le impregnase fiecare por al pielii, transformîndu-le în meniuri ambulante.
În dreptul Luteranei făceam dreapta spre Cișmigiu și apoi stînga pe străduța de după florăria Iris. O masă de piatră ne aștepta în scuarul unui bloc și prînzeam adesea sub ochii băbuțelor ieșite să pălăvrăgească în dreptul scărilor. Un suc Frutty Fresh și un baton de ciocolată Papy completau savurosul meniu servit în farfurii de plastic. În timpul mesei vorbeam, inevitabil, despre serviciu.
[...]
Pe vremea aia locuiam într-un bloc în centru, chiar lîngă sediul companiei. Într-una dintre zile, nemaisuportînd apartamentul din Berceni unde pereții se prăbușiseră definitiv peste psihicul meu, mi-am pus cîteva haine și așternuturi într-o geantă și m-am mutat într-un apartament cu două camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit să-l împart cu Onică, dar acesta se răzgîndise cînd aflase cît e chiria. Cîteva luni mai încolo se mutase Carmen, o tipă pe care o cunoscusem întîmplător la o petrecere. Eram atît de diferiți că ne puteam înțelege.
Blocul se afla la o sută de metri de sediul redacției. Plecam de la birou spunînd că mă duc să-mi iau de mîncare și mă îndreptam spre casă unde dormeam la prînz. După două ore, mă întorceam în birouri fără să-mi observat nimeni lipsa.”

în zadar

„mâine voi duce la anticariat o carte de mircea vulcănescu
pe care n-am deschis-o niciodată
am răsfoit-o nițel
ca să știu ce pierd
cum îmi sărăcesc
ființa și spiritualitualitatea tipic românească
se pare că mircea vulcăneascu a iubit
poporul român așa cum se iubea interbelic
bombastic agresiv patetic
și-a amestecat propriul destin în cel nației
a semnat tot ce trebuia semnat
dar n-a avut o Hannah Arendt să-l facă celebru
ce-mi pasă mie de cariera lui de subsecretar de stat în guvernul Antonescu
cine sunt eu să-l judec când în adolescență am dat foc la un arici
amintire care-mi biciuie neuronii
ce treabă am eu cu cei care vor să-i dărâme statuile, să schimbe numele de străzi și de
licee fără statui
pentru mine mircea vulcănescu e o stradă din bucurești unde am dat două concerte
într-un bar numit zadar
locul gol din biblioteca va fi ocupat imediat de un alt destin
nimeni nu se răscolește în morminte, așa cum ne place să spunem
în scris și verbal
adio mircea, n-o să aflu niciodată care este dimensiunea românească a ființei
am călătorit prea mult ca să-mi pese de așa ceva
m-ai fi urât pentru că folosesc nefiresc de multe cuvinte în engleză
dar cu banii de pe cartea ta o
sa-mi iau o
merdenea”

Iulian Mardare se trezește peste noapte obez și descoperă că poate „absorbi” kilogramele altora, făcându-i pe oameni să slăbească instantaneu. Familia transformă miracolul în afacere clandestină, presa și Biserica bâjbâie, iar Iulian se izolează într-o aură mesianică ambiguă, prins între putere, vină și suferință, numindu-se „împăratul-zeu al Berceniului.”

Povestirea integrală poate fi citită aici, pe Harta Literară, fiind pusă la dispoziție de către autor.