Andrei Crăciun
Vezi un traseu literar
Andrei Crăciun (n. 1983) este ziarist și scriitor, poet, prozator, dramaturg și scenarist. S-a numărat printre co-fondatorii site-ului recorder.ro. A publicat mai multe volume de poezie, proză, publicistică, eseuri, printre care: Baricadele (Humanitas, 2014), Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015), Aleea Zorilor (Polirom, 2017), La Paris, nimic din toate acestea nu contează (Herg Benet, 2018), Nu mai suntem nemuritori (Herg Benet, 2019), Viața de apoi a poetului (Nemira, 2021), Bilili (Paralela 45, 2022), Zeii erau fericiți, muzele depravate (Zugzwang, 2023), Turbo (Nemira, 2024), Totul e deocamdată (Litera, 2025). Este și doctor în științe politice, titlu obținut la Universitatea din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.
Stripteuzele își amintesc vremurile când lucrau în Tei, la Trei Scorpioni
Junior, 2025
Curent/Gen literar: Postmodernism
„[...] mai aveam mult de mers până în Europa, și uneori se făcea foarte frig acolo, la Mexico, pe Ștefan cel Mare și Sfânt, iar stripteuzele stăteau în gecile lor de iarnă și fumau țigară și își aminteau că se putea și mai rău, că pe vremuri lucraseră în Tei, la Trei Scorpioni, și abia acolo era un frig de îngheța pișatul înainte să ajungă în vasul toaletei, ehe, ce ierni prinseseră ele în mizeria aia de Tei, această Siberie a Bucureștiului, așa vorbeau frumoasele mele stripteuze despre iubirile lor ratate, despre băieți cu Passat-uri, despre bărbați cu Cielo, mereu mașina Cielo era roșie, astfel se știa că bărbatul avea lovea, e drept că bărbatul cu Cielo avea și pula mică, dar peste asta se putea trece ușor, ochii se puteau închide, bani să fie, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, despre datorii la cămătari vorbeau ele, mereu apăreau cămătarii în poveștile lor și după întâlnirile cu ei erau fericite dacă scăpau doar cu o muie luată, bine că mai aveau toate degetele, păi, ce, că pe una o futuse un procuror criminalist, așa că ajunsese deja la apogeul vieții sale triste, și viața sa trecuse, și ea semăna cu Nina Simone când sărăcise Nina Simone și cânta pe trei sute de dolari pe seară într-o magherniță din Paris, dar frumoasa mea stripteuză era tot demnă și ea fuma țigări L&M, de la care făcea, desigur, cancer, dar nu îl făcea chiar atunci pe loc, cancerul era departe, undeva în viitor, cancerul era sfârșitul pe care oricum și-l dorea, să moară, să moară, să moară dracului odată și să se termine cu toate, ce, se gândea ea că o să ajungă să-i scoată vezica urinară și o să se pișe toată viața în pungă, aia e, și pișatul trebuia să se ducă undeva, bine măcar că nu mai îngheța, da, mă, băiețică, așa am trăit noi, dă-l dracului de cancer că mai e până la sfârșit, cancerul vine ultimul, și era multă, enorm de multă singurătate în lumea minunatelor mele stripteuze și unele se urcau uneori pe blocuri și săreau de acolo, zburau câteva clipe, ce frumos zburau stripteuzele spre moarte, apoi chiar mureau cu căpățânile zdrobite de asfalt, poc, ia uite, fratele meu, cum s-a făcut asta, poster, direct, mânca-ți-aș pula ta, așa spuneau supraviețuitoarele, aprinzându-și o țigară, ca să se grăbească și ele către moarte, moarte, moarte [...]”
Trei Scorpioni Vezi loc
Domnul Baicu în redacție în Pipera
Junior, 2025
Curent/Gen literar: Postmodernism
„[...] domnul Baicu agățase creionul în cui, însă era atât de util în angrenajul nașterii ziarului încât era de neînchipuit că va veni o zi în care vom intra în redacția noastră din Pipera și vom vedea computerul asupra căruia stătea aplecat cu o țigară neaprinsă, căci de fumat fuma doar la fumoar, lipsit de domnul Baicu și de suflet, mărețul domn Baicu nu își lua concediu decât vara, două săptămâni și încă o săptămână de sfintele sărbători de iarnă, nu lipsea niciodată de la serviciu, venea printre primii, pleca printre ultimii, nimeni nu-l aștepta acasă, iar la doamna Baicu ajungea ușor, trebuia doar să deschidă ușa către salonul doamnelor de la corectură, să se aplece un pic de șale și să pășească, era un galant și un drăguț, toată lumea îl plăcea și se vedea că educația sa fusese aleasă [...]”
Cartierul Pipera Vezi loc
Toate drumurile au fost râuri care au ajuns în Delta Văcărești
Viața de apoi a poetului, 2021
Curent/Gen literar: Postmodernism
„Ar fi fost frumos să spun că eu am ajuns în București pentru că îl căutam pe Alexandru și că toate drumurile au fost râuri care au ajuns în Delta Văcărești, doar pentru că aici mă aștepta el. Ar fi fost frumos, dar ar fi fost o minciună, iar eu nu mint dacă nu e neapărată nevoie.
În Japonia, oamenii își planifică viața unii altora, iar apoi nu fac decât să rămână între granițele deja trasate. Am ajuns în Europa evadând de această groaznică perfecțiune a previzibilului. Și am tot fugit, până am nimerit în acest oraș, unde nimic nu e sigur, iar timpul și spațiul sunt concepte vagi. Am învățat atât de multe în București.
Aș minți și dacă aș spune că Alexandru a fost ca un zgârâie-nori în viața mea, iar eu nu mint, dacă nu e neapărată nevoie.
Până la urmă, aici l-am descoperit pe Dumnezeu și am avut pentru prima dată o religie: am fost botezată creștină.
Numele meu înseamnă: Verde. Alexandru era de părere că mi se potrivește: „Saloanele spitalelor de nebuni sunt zugrăvite în verde.”, spunea. „Verdele liniștește”, spunea, iar eu chiar îl linișteam.
Cred că noi am fost ca doi pescari pe care îi leagă întunericul acela de dinainte să răsară zorile, întunericul acela pe care lumina noii zile îl șterge.
Eu l-am învățat Alexandru să scrie “Bună dimineața!”, în japoneză, nu avea talent la pictură, întotdeauna se grăbea și era leneș.
Dar diminețile noastre chiar erau bune, erau liniștite, stelele mergeau la culcare, eu udam florile și el privea peste umărul meu platforma industrială care începea dincolo de blocul acela cu opt etaje, locuit de oameni care nu se salutau între ei, care se urau și la primul prilej istoric s-ar fi turnat unii pe alții, ar fi ridicat lagăre în care să îi închidă pe cei blânzi.
Făcuserăm din diminețile noastre o insulă: Insula Verde. Plecam de aici doar ca să vedem filme de cinema în limba engleză. Eu încercam să citesc traducerea în română și nu reușeam niciun pic. După ce se terminau, mâncam saleuri și eu îi spuneam basme japoneze cu prințese și palate bântuite. Era destul de amabil cu felul în care povesteam. Când nu-mi aminteam unele amănunte, pur și simplu le inventam, iar Alexandru întreba “Chiar așa?”, iar eu, ca să nu fiu obligată să mint, fiindcă nu era neapărată nevoie, nu răspundeam nimic. Pur și simplu povesteam mai departe.
Serile le încheiam într-un alt ritual închinat iubirii: ascultam Meiko Kaji, săruturile noastre erau de adolescenți și Alexandru mușca din sânii mei mici cu pofta unui nou-născut, până îmi țâșneau lacrimile acelei minunate dureri.
Am plecat din București. Libertatea se confunda tot mai des cu profitul. Orașul se transformase, și se transformase în rău, într-o întrecere pentru bani, bani, bani, bani și numai bani și nicăieri liniștea bucuriilor gratuite și oameni tot mai puțini. Afară, totul devenise o junglă prăfuită și ostilă și colorată absurd, în mov sau în violet.
Alexandru a fost un om, știu să recunosc unul, pentru că nu am întâlnit foarte mulți, moartea sa este doar un detaliu, un amănunt, oamenii oricum trăiesc spre a deveni amintiri.
El a fost mai bun decât viața sa și a știut să trăiască. Noi, numai noi am fost insula noastră verde și întunericul șters de mâna de lumină a unei noi zile.”
Delta Văcărești Vezi loc
Curent/Gen literar: Postmodernism
Viața e suma paradisurilor pierdutePlecat de pe Aleea Zorilor dintr-un oraș de provincie, un tânăr ajunge să-și vadă împlinit visul de a lucra într-o redacție din marele oraș. Redacție de modă veche, unde se formează ca ziarist și unde întâlnește per...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Postmodernism
Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit? Viața de apoi a poetului este o carte de o frumusețe copleșitoare, care scrie o pagină tulburătoare de literatură. Douăzeci de femei au iubit, în diferite momente ale viețilo...
Vezi carte