Anii 70

Sânziana menționează că merge des la Bellu pentru a vizita mormintele părinților ei și cenotaful tatălui său, căzut pe front:

„În momentul acela, sună telefonul.
Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Bellu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.
[...]
Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori de o excepţională valoare, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Bellu, un cimitir de-aici din Bucureşti. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942, aşa scrie pe cruce…”

Ulterior, pianistul Marcel Haimovici depune o jerbă la mormântul Smarandei Hangan în semn de omagiu pentru demnitatea ei:

„Mama era consultantul ştiinţific permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de cele mai orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, prietena noastră, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine frumoase şi distinse ca nişte spaniole. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine şi, uneori, şi cu Marilena îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: Ce zici?. Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la copil. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici. Apoi, ne-am dus la Bellu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942, iar dedesubt, Smaranda Hangan, 1912-1974. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut.”

Profesorul Șerban amintește de fiica unui cârciumar din gura Oborului, în timp ce doamna Gavrilovici lucrează ca sezonieră la triat zarzavaturi în piață pentru a-și asigura existența:

„Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra boierească, Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor.
Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări ca să nu le zic discriminări generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi boieria şi rasele pure sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus arta mea poetică, să mă mai duc şi-acasă, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
[...]
Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută, cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un M mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două cute adânci de la nări până-n bărbie era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa madame la générale, cum îi zicea Marilena altă sursă de trai decât vânzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la Notre-Dame, madame la générale ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi câştige singură existenţa. Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?, o-ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile. Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să murim?. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, optase pentru artele liberale, ceea ce-n limbaj Marilena se traducea printr-un carton, agăţat cu sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde de câte ori mi-aduc aminte, îmi vine să râd! scrisese Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 sunaţi 1 dată.”

Dudeștiul este menționat ca locul unde nenea Iancu Stein a crescut în condiții modeste, având o dugheană în familie, înainte de a deveni medic:

„Până la Mario Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim, pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: Aşa a fost aşa este, aşa va fi; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam săru' mâna şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam.”

Tudor propune plimbări în Cișmigiu sau la Șosea, iar Maria își amintește cu mândrie cât de frumos era îmbrăcată sora ei mai mică, Ana, în timpul plimbărilor prin Cișmigiu:

„Sânziana, Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge, spuse Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?
Am o cadă de hăinuţe de pat, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.
Telefonul ţârâi din nou.
Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.
Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie, apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.
[...]
Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.
Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…
În astălaltă fetele.
O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.
Ana sau ochii, tot atât, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţonează, cum o plimbă. Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.”

Sânziana evocă teama provocată de cei care încercau să le evacueze din locuința din Amzei. Mai târziu, se întâlnește cu mama lui Emil la Gostatul din aceeași piață, o locație considerată „mondenă”.

„La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi păzind-o pe Surica Juster, tanti Surica, mătuşa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun dar ce-aveau mai bun? cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…. Acest moment de concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.
[...]
Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii, a făcut Emil prezentările. Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii. Sunt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!. Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca Gostatul din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume.”

Sânziana și mama ei vizitează apartamentul somptuos al avocatului Mario Sidalgo, situat pe strada Mântuleasa, fiind impresionate de rafinamentul decorului:

„Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt cauza. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei de gală, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus pardesiele, adică ea lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, confecţionat din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo.”

Doctorul Murgu pleacă cu un taxi spre Șerban-Vodă după ce Sânziana îi dezvăluie cine este tatăl real al Anei, un moment marcat de o profundă stare de grație:

„[...] Sânziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse merg până jos. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte. Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu, mai ales când….
Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor.
Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.
Timpul fericirii, timp fără durată, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.
Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie.
Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…”

Cărțile epurate din biblioteci erau depozitate la cinematograful Mătăsari sau arse la cazanele fabricii Mociornița, de unde Smaranda a reușit să salveze câteva volume rare:

„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? a-ntrebat-o Mama ce, ţi s-au rupt blănurile?. Tu de ce umbli?. Eu umblu că n-am altceva. Şi dac-ai avea ce-ai face?. Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile i-a răspuns Mama dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?. Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?. Lumea aia care umblă nu are. Ştii, Smarandă, acum moda e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni. Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…, o luase Mama în glumă. Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă. Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă. Şi ce să fac cu cărţile-astea?. Să le pui pe foc. Să le pun pe foc…?!. Şi Mama citea-n gând lista epuraţilor, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…. Îţi citez doar câteva dintre exclamaţiile Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun. Şi unde sunt cărţile astea acum?, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. Majoritatea, în pivniţă la cinematograful Mătăsari, iar altele la fosta Mociorniţa, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu. Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…. Smarandă, nu mai vorbi aşa, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun. Să nu-ţi pară rău. Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la Dâmboviţa, fosta Mociorniţă. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi pentru aprins focul. Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut ciuguli Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc, zicea Ruth. Dă-le-ncoace zicea Mama ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”

Nunta lui Iancu Stein este descrisă ca un eveniment major, cu invitați din cartierele Colentina, Dudești și Sfântu Gheorghe, culminând cu cununia la Templul din Sfânta Vineri:

„Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în '36, când Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la biserica Sfântul Ioan Moşi, având ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească, armenească şi ovreiască, începând din gura Colentinei şi până-n Sfântu' Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mâhnită că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-sa, creştină, în templul mare din Sfânta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-l cunune creştineşte. Nici prin gând nu-i trecuse să-i ceară să se boteze.”

Sânziana menționează disprețuitor că doctorița Lucreția Jorda este, în realitate, fata unui cizmar din colțul Moșilor, în ciuda aerelor sale de mare doamnă:

„Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.
N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din birou.
Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.
Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de lucru.
Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia căreia biată mă-sa-i zicea Lucreţă, mamă nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de snobism al lui madam Joardă pe numele adevărat, căci acest nobil Jorda nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră. Cealaltă colegă de spaţiu şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan om de mare nivel ştiinţific decanul găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una cu ifosele, cealaltă cu tăcerea ei superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.”

Acesta este locul unde s-a organizat masa festivă după congresul de microbiologie la care Sânziana a susținut o comunicare de succes. 

„Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră. Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?. Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.”

Georgica Suru, o colegă de școală a Sânzienei, povestește că duminica merge în Pantelimon la bunicii ei. Aceștia refuzaseră să se mute la bloc în centru, preferând să rămână la casa lor pentru a săpa grădina.

„Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-un kil de marmeladă. Bătea toată ziua la maşină la fabrică şi-acasă. Făcea mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina nu-i lăsa: Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!. Ce să-i mai fi spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie.”

Pe această stradă se afla prăvălia tatălui lui Sandu Haimovici, specializată în șepci, pălării, umbrele și uniforme școlare. Ulterior, Sandu a preluat afacerea de familie după finalizarea studiilor comerciale.

„Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. Pentru mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…. Cine mai era?
Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, paruri, corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.”

Sânziana menționează că nu trece nicio săptămână fără să intre în magazinul Muzica, de unde își cumpără discuri cu muzică clasică (Bach, Beethoven, Vivaldi) ori de câte ori bugetul îi permite, considerând arta o metodă de a se ridica deasupra greutăților vieții.

„Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O dată n-am auzit-o spunând nu am. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: ne-ar trebui. Mai mult de-atât nu şi-a plecat niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămână să nu intru la Muzica. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.”

Sânziana își conduce vărul, pe Gelu Dorobanțu, la aeroport, de unde acesta pleacă definitiv în Suedia. Finalul romanului o surprinde pe Sânziana fluturând un fular în semn de adio, simțind că prin această plecare se încheie un capitol important și definitiv din viața ei.

„Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
Am impresia că te-a deprimat.
Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.
La ce oră?
La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.
Să te duc cu maşina.
Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o bună-dispoziţie contagioasă.
Îmi asum riscul acestei bune-dispoziţii.
[...]
Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta Veşnica pomenire, cântarea aceea de adormit morţii. Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire.
Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. Plânsul meu constatativ, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. Mergi sănătos, băiete. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de important şi de definitiv pe care-o am?
În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.
Tudore, ce-i cu tine?
M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.
Mulţumesc.
Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.
La ce te gândeşti, Sânziana?
Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.”