Cinematograful Mătăsari

Cărțile epurate din biblioteci erau depozitate la cinematograful Mătăsari sau arse la cazanele fabricii Mociornița, de unde Smaranda a reușit să salveze câteva volume rare:

„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? a-ntrebat-o Mama ce, ţi s-au rupt blănurile?. Tu de ce umbli?. Eu umblu că n-am altceva. Şi dac-ai avea ce-ai face?. Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile i-a răspuns Mama dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?. Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?. Lumea aia care umblă nu are. Ştii, Smarandă, acum moda e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni. Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…, o luase Mama în glumă. Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă. Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă. Şi ce să fac cu cărţile-astea?. Să le pui pe foc. Să le pun pe foc…?!. Şi Mama citea-n gând lista epuraţilor, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…. Îţi citez doar câteva dintre exclamaţiile Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun. Şi unde sunt cărţile astea acum?, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. Majoritatea, în pivniţă la cinematograful Mătăsari, iar altele la fosta Mociorniţa, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu. Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…. Smarandă, nu mai vorbi aşa, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun. Să nu-ţi pară rău. Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la Dâmboviţa, fosta Mociorniţă. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi pentru aprins focul. Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut ciuguli Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc, zicea Ruth. Dă-le-ncoace zicea Mama ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”