Cinematograf

„a apus epoca de /

lemn și clei și piatră /

sub cerurile sticlei /

sub arbori de metal //

nu tremura de frică /

ci urcă-te pe corb și /

să pornim la trap /

spre inima orașului /

unde găsești cinematografe /

închise și abandonate /

proiectându-și cinic ultimele clipe //

aici ați fi putut vedea monștri //

acum vezi doar cerșetori /

deși preferă să le spui vagabonzi /

adăpostindu-se-n foaier /

tot un fel de monștri /

la fel ca toți vegetarienii care preferă /

să stea flămânzi decât /

să mănânce friptura pe care ai muncit /

să le-o pui în față //

și mie mi-ar plăcea să fiu carnea /

din farfuria ta /

e rândul meu să fiu stropit /

cu vin sau /

cu isop sau /

cu o ploaie anxiogenă de toamnă /

e rândul meu la viață veșnică //

o mie de ani de viață /

cu tot cu pauzele dintre cuvinte”

Cărțile epurate din biblioteci erau depozitate la cinematograful Mătăsari sau arse la cazanele fabricii Mociornița, de unde Smaranda a reușit să salveze câteva volume rare:

„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? a-ntrebat-o Mama ce, ţi s-au rupt blănurile?. Tu de ce umbli?. Eu umblu că n-am altceva. Şi dac-ai avea ce-ai face?. Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile i-a răspuns Mama dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?. Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?. Lumea aia care umblă nu are. Ştii, Smarandă, acum moda e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni. Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…, o luase Mama în glumă. Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă. Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă. Şi ce să fac cu cărţile-astea?. Să le pui pe foc. Să le pun pe foc…?!. Şi Mama citea-n gând lista epuraţilor, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…. Îţi citez doar câteva dintre exclamaţiile Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun. Şi unde sunt cărţile astea acum?, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. Majoritatea, în pivniţă la cinematograful Mătăsari, iar altele la fosta Mociorniţa, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu. Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…. Smarandă, nu mai vorbi aşa, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun. Să nu-ţi pară rău. Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la Dâmboviţa, fosta Mociorniţă. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi pentru aprins focul. Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut ciuguli Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc, zicea Ruth. Dă-le-ncoace zicea Mama ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”

Jeni Acterian vizitează frecvent cinematograful pentru a evada din cotidian:

„1 octombrie 1938
Fundație – Croiset. Plecat de acolo cu Nuni [Dona] și Mircea [Berindei]. N. m-a condus până aproape de casă. La un moment dat ne-am ciocnit de avocatul Cristescu, cu care avusesem niște memorabile seri de râs la Mahmud. Sprințara N. a avut ideea să-l urmărim și ne-am executat. E plin de ticuri (scutură din cap, din brațe, din picioare) și am putut constata că icnește, singur fiind.
După aceea, tot Fundație, tot Croiset, dar a venit Al[ice Botez] și ne-am dus la Carlton. Un foarte bun film (humor) american. Lume multă în sală. Văzut pe Mariana K[lein], pe Nistor care ne mima disperat că e o căscătură de pomină. De fapt, nu știu de ce era atâta căscătură, pentru că filmul era foarte reușit. Au americanii o tehnică în genul acesta care nu dă greș deloc. Când am ieșit, plouase, dar era cald și animație teribilă pe străzi. Se simțea pe străzi o bizară destindere. „Războiul a fost evitat“; „Pacea Europei a fost salvată“, cum scriu ziarele. Ce stu​piditate!!!”

„23 septembrie 1938
[...]
La 5 aveam întâlnire cu Ulpia [Botta] la Cartea Românească. Am așteptat sfertul de ceas și m-am dus la Carlton. Un spectacol american foarte bun, cu o actriță nu prea frumoasă, dar care are talent cu grămada, umor etc. Încolo nimic.”

„Luni, 31 octombrie 1938
Băieții m-au adus pe urmă până în centru. După-masă citit Croiset la Fundație. Apoi cu Al[ice Botez] pe străzi și la Carlton. Văzut un film cu Joan Crawford.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„Ea alerga de la teatru, lipăind cu balerinii pe bulevard, apoi pe lângă Cinema Pro, pe lângă Biserica Rusă, iar el cobora din Uber și alerga în apartament ca să intre sub duș învârtindu-se bezmetic după aceea să-și caute parfumul, spuma de păr, să se rezeme de pian în poziția lui favorită, doar în cămașă, de sub care îi ieșea smochina gata să crape.”