Țara îndepărtată

„Erau înghesuiţi într-un vagon de marfă (se călătorea și cu astfel de vagoane în anii aceia de după război), tineri liceeni care se reîntorceau la școală, la sfârșitul vacanţei de primăvară. La Făget trenul trebuia să aștepte acceleratul (care avea întârziere) mai bine de jumătate de oră și, în tot acest timp, liceenii se distrează privind forfota și vânzoleala din gară; mame cu geamantane jerpelite (pilăriţe sau croitorese din micul orășel) lângă băieţași gălbejiţi din cauza traiului de la internat, stăpânindu-și cu greu lacrimile despărţirii. Ţărănci trăgând după ele baloturi cu dune uriașe (la ce-or fi trebuind acum, primăvara?) sau geamantane din lemn cu care bărbaţii lor făcuseră armata și de care atârnau lacăte uriașe și grosolane. Și sus, la fereastra locuinţei șefului de gară, tânăra nevastă a șefului (ce frumoase bucle avea și, Doamne, cât de multe, cât de multe, cum să le poţi număra!) în căutarea lui Piciu, băiatul farmacistului, elev în ultima clasă, cu care se iubise toată vacanţa și a cărui neîndemânare experienţa ei reușise s-o învingă. În așteptarea trenului, unora li se făcuse foame; geamantanele de lemn erau descuiate și se mânca pe rupte slănină cu ceapă. La fântâna arteziană se înghesuiau mai ales liceenii, și bucuria lor cea mai mare era să le stropească pe tinerele fete pe picioare, pe sandalele albe, încălţate de ele pentru prima dată în vacanţa asta, în zilele de Paști, și de care ele erau foarte mândre.”

„Cât de adânci par apele râului în zorii atât de timpurii ai unei zile de vară, îi fu dat lui Andrei, atunci, pentru prima dată să vadă! Și multă vreme dimineaţa va păstra pentru el strălucirea aceea rece, neprietenoasă, pe care o avea râul la începutul acelei zile. Râul în care ei intraseră, bărbaţii în chiloţi de pânză aspră și groasă, cu șliţ de care femeile râdeau cu nerușinare. Doamna Binder fu prima care se dezbrăcă și celelalte femei îi admirară, nu fără o ușoară invidie, desuurile aduse direct de la Berlin, bărbaţii îi admirară și ei trupul încă tânăr, în ciuda celor patruzeci de ani trecuţi, un trup alb, pistruiat, puţin gras, de nemţoaică. Și în dimineaţa jilavă toată această societate veselă se scălda fericită în apa tulbure a râului (probabil sus la munte plouase, una din acele ploi de vară care se pornesc în miez de noapte și se opresc doar în zori), în apa cenușie, în care doar trupurile erau albe, la început moleșite de petrecere și de noaptea de nesomn. Simţiră însă cum apa smulge din ei toată această oboseală, bărbaţii conștienţi că alcoolul, care îi făcuse să se miște cam buimaci la început și să bată la întâmplare apa cu mâinile, își pierde puterea de parcă apa ar fi pătruns până în cele mai adânci colţuri ale trupului lor, spălându-l.
Toată această societate veselă se ridică (aveau trupurile ude și albe) pe scândurile alunecoase, acoperite cu un mușchi fin și verde ale jgheabului de la moară, tremurând de frig la început, trupuri cam ridicole în costumele improvizate – unele grase, într-adevăr prea grase – altele îmbătrânite, puţin diformate din cauza anilor – în vreme ce apa se scurgea pe scândurile putrede și catifelate, verdele mușchiului era închis, aproape maroniu, se scurgea pe lângă ei, și zgomotul morii îi determina să-și vorbească foarte tare ca să-și poată auzi unul altuia vorbele; doamna Binder încercă să stea în picioare, dar alunecă și căzu în apa râului, învolburată acum de roata morii, și între timp râul crescu și ei voiau să se usuce la razele alea atât de anemice ale dimineţii. Cei mai bătrâni, mai puţin rezistenţi, tremurau cam ridicol, înjurând-o în gând pe doamna director care îi împinsese spre un gest atât de necugetat – („ușor poţi face o pneumonie, sau chiar o tuberculoză, dintr-o întâmplare stupidă ca asta!”). „Face pe tinerica, îi spuse în șoaptă inginerul-șef, tatei. S-o fi scăldat la douăzeci de ani la ea, în Rin, asta e altă poveste, da la patruzeci și cinci de ani în Bega, nu știu zău dacă mai e același lucru”, mormăia el, în vreme ce căuta să-și strângă cureaua pantalonilor. Iată cum această frumoasă idee avu un sfârșit cam nefericit, în tot cazul vesela societate părea cam desumflată, în timp ce bărbaţii își trăgeau pe ei pantalonii, iar femeile fustele.”

„Nu știu dacă îl știţi sau îl ţineţi minte careva pe Binder – ăla care o fost director la fabrică cât or fost nemţii; că-i dăduseră, mă gândesc, refugiaţii mălaiu ăia, din cauză că s-o fi plâns el către ei că-i tare flămând și oamenii, miloși, or fi rupt de la gura lor și i-or dat, și-i spun eu: «Nu mă cunoști, domnu’ Binder, doamna, fie iertată, cumpăra întotdeauna ouă de la mine, că erau proaspete.» Și el nu zice nimic, numai că-l văd că lasă ochii în pământ și tace. Și mă credeţi că de slab ce era, eu nici nu l-am recunoscut la început, și când l-am recunoscut nici nu mi-o venit să cred că-i el în persoană, să fi rămas cam jumătate din ce-o fost el mai înainte, mă credeţi că s-o dus carnea de pe el, de parcă și oasele or scăzut, că de ras nu cred să se fi ras de vreo lună, și de slab ce era nădragii îi stăteau să cadă, măcar că erau legaţi cu un brăcinar?  Și doamna directoare mi-o spus că l-o chemat în odaie, da’ n-o vrut să intre, ca să nu murdărească, așa i-o zis. Că avea în picioare un fel de sandale, dar nu știu ce sandale or fi fost ălea, că tălpi nu aveau. Și cămașa era numai cu guler și o palmă de piept, și o mânecă era întreagă și una nu. I-o spus doamnei că o avut el un prieten la Lugoj care era doctor și ăsta l-ar fi băgat, când am trecut cu rușii, la spital la Casa Galbenă, și l-o ţinut acolo un an, zicând c-o rămas fără judecată, cum o fost și nevastă-sa, și că acum o ieșit și umblă așa, pe unde apucă, să-și piardă urma. Și spunea doamna că el povestea și plângea și şi-o cerut iertare că plânge, dacă în ultima vreme are nervii tare slabi, așa o zis, și nu poate să se stăpânească.
[...] Și, în sfârșit, trenul se apropie de Lugoj, intră în oraș, trecu pe lângă Casa Galbenă – unde fusese internat Binder – pe lângă parcurile spitalelor acum cufundate în liniștea nopţii (ferestrele zăbrelite ale clădirii spitalului erau argintate de lună). Și iată că vacanţa se sfârșise, frumoasa vacanţă de primăvară, din care ei, liceenii, se întorceau acuma.”

„— Eu la internat nu-l mai dau, spuse doamna învăţătoare Mateș, orice s-ar întâmpla. L-am dat un an la internat și mi-o venit copilu’ acasă plin de păduchi, vă rog să mă credeţi, și nu l-am dat la un internat obișnuit, l-am dat la internatul Bisericii Unite, că toţi mi-au spus că e un internat bun și că în general copiii sunt mai îngrijiţi decât în altă parte.
— Mirare, spuse o altă femeie, că și a meu a fost la „Uniţi” și n-am avut de ce să mă plâng, era tare strict acolo, era control mare, se ţineau de capu’ copilului, și cât o stat la ei o învăţat. N-am auzit, să spun drept, să fie păduchi la internatul ăla.
— Nu mai spun ce-am păţit cu al meu acu doi ani, când a fost în prima clasă de liceu, că acum s-o mai liniștit. Primim noi, cam după Sfântul Ion, de la el, o scrisoare, că el nu mai stă la școală, că lui i s-o urât, că lui îi e dor de noi, că el fără noi nu poate trăi și s-a gândit bine, și el se lasă de școală și se întoarce acasă.”