Spitalul Municipal „Dr. Teodor Andrei” Lugoj

„Nu știu dacă îl știţi sau îl ţineţi minte careva pe Binder – ăla care o fost director la fabrică cât or fost nemţii; că-i dăduseră, mă gândesc, refugiaţii mălaiu ăia, din cauză că s-o fi plâns el către ei că-i tare flămând și oamenii, miloși, or fi rupt de la gura lor și i-or dat, și-i spun eu: «Nu mă cunoști, domnu’ Binder, doamna, fie iertată, cumpăra întotdeauna ouă de la mine, că erau proaspete.» Și el nu zice nimic, numai că-l văd că lasă ochii în pământ și tace. Și mă credeţi că de slab ce era, eu nici nu l-am recunoscut la început, și când l-am recunoscut nici nu mi-o venit să cred că-i el în persoană, să fi rămas cam jumătate din ce-o fost el mai înainte, mă credeţi că s-o dus carnea de pe el, de parcă și oasele or scăzut, că de ras nu cred să se fi ras de vreo lună, și de slab ce era nădragii îi stăteau să cadă, măcar că erau legaţi cu un brăcinar?  Și doamna directoare mi-o spus că l-o chemat în odaie, da’ n-o vrut să intre, ca să nu murdărească, așa i-o zis. Că avea în picioare un fel de sandale, dar nu știu ce sandale or fi fost ălea, că tălpi nu aveau. Și cămașa era numai cu guler și o palmă de piept, și o mânecă era întreagă și una nu. I-o spus doamnei că o avut el un prieten la Lugoj care era doctor și ăsta l-ar fi băgat, când am trecut cu rușii, la spital la Casa Galbenă, și l-o ţinut acolo un an, zicând c-o rămas fără judecată, cum o fost și nevastă-sa, și că acum o ieșit și umblă așa, pe unde apucă, să-și piardă urma. Și spunea doamna că el povestea și plângea și şi-o cerut iertare că plânge, dacă în ultima vreme are nervii tare slabi, așa o zis, și nu poate să se stăpânească.
[...] Și, în sfârșit, trenul se apropie de Lugoj, intră în oraș, trecu pe lângă Casa Galbenă – unde fusese internat Binder – pe lângă parcurile spitalelor acum cufundate în liniștea nopţii (ferestrele zăbrelite ale clădirii spitalului erau argintate de lună). Și iată că vacanţa se sfârșise, frumoasa vacanţă de primăvară, din care ei, liceenii, se întorceau acuma.”