Aeroportul Internațional „Henri Coandă”

Sânziana își conduce vărul, pe Gelu Dorobanțu, la aeroport, de unde acesta pleacă definitiv în Suedia. Finalul romanului o surprinde pe Sânziana fluturând un fular în semn de adio, simțind că prin această plecare se încheie un capitol important și definitiv din viața ei.

„Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
Am impresia că te-a deprimat.
Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.
La ce oră?
La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.
Să te duc cu maşina.
Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o bună-dispoziţie contagioasă.
Îmi asum riscul acestei bune-dispoziţii.
[...]
Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta Veşnica pomenire, cântarea aceea de adormit morţii. Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire.
Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. Plânsul meu constatativ, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. Mergi sănătos, băiete. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de important şi de definitiv pe care-o am?
În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.
Tudore, ce-i cu tine?
M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.
Mulţumesc.
Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.
La ce te gândeşti, Sânziana?
Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.”