Aeroport

Mai întâi zădărnicită de vreme, apoi de un motor gripat, plecarea anunțată la gazete a lui Fred spre Capetown are loc până la urmă într-o dimineață geroasă, cu puțini martori și cu o decolare dificilă de pe iarba aerodromului interbelic Băneasa. De la distanță este urmărit de femeia vieții lui, formidabila doamnă T. a cărei prezență discretă la aerodrom, într-o „mașină de piață închisă” îi ridică moralul într-un mod neașteptat. Cu toate astea, repetatele întârzieri, stângăcii, precum și alura funebră a aerodromului înghețat pun în perspectivă finalul tragic al eroului chiar dacă nu la această plecare. 

„În afară de inginer și vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-CIubul pentru omologare, mai erau sora mea și vreo trei ofițeri piloți. Aeroplanul fusese scos din hangar și adus până în lumina lămpii fotoelectrice. Globurile electrice din fața hangarelor, din cauza aerului puțin cețos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate.
[...]
De la o vreme, am băgat de seamă o mașină de piață închisă, izolată de celelalte mașini cu care veniseră cei prezenți, și m-a pătruns de odată fiorul unei bănueli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu știu, dar am deslușit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie.
[...]
Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manșa, nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverșunat, reiau terenul de la capăt și aștept ca avionul să-mi ceară singur, să-l decolez. Gata, hangarele cad în jos, orizontul se desface... Noroc... Am și pornit spre sud.”

Aerodromul este locul unde Fred se antrenează dar și unde își garează avionul personal, un Berguet pe care-l repară, întreține și transformă singur. 

„Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eșuaseră și a trebuit să aduc noui transformări Breguetului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4000 de kilograme de benzină — când eu aveam nevoie, ca să încerc și un record mondial de distanță, de peste 8000 de kg. — și aducând unele modificări trenului de aterizare. Zborurile de antrenament erau foarte obositoare, mai ales din cauza discuțiilor și a intrigilor, de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul...
[...]
Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea oricărei inițiative, îndurerează ca un memento social, pe cei oropsiți, care nu-și pot oferi, la preț bun de glorie, nici măcar viața.”

„Peste o jumătate de oră, ajungeam la Băneasa. Cameliu n-a mai ieșit din cabină. Pe pistă așteaptă o femeie și un bărbat. Ea e maică; e solidă, înaltă, și ține în lesă doi pitbulli. Bărbatul e scund, dar îngrozitor de lat – de-a dreptul pătrat. „Ne cunoaștem,” mă întâmpină maica. «Sunt Fevronia, am vorbit cu dumneavoastră la Saydnaya.»”

Sânziana își conduce vărul, pe Gelu Dorobanțu, la aeroport, de unde acesta pleacă definitiv în Suedia. Finalul romanului o surprinde pe Sânziana fluturând un fular în semn de adio, simțind că prin această plecare se încheie un capitol important și definitiv din viața ei.

„Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
Am impresia că te-a deprimat.
Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.
La ce oră?
La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.
Să te duc cu maşina.
Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o bună-dispoziţie contagioasă.
Îmi asum riscul acestei bune-dispoziţii.
[...]
Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta Veşnica pomenire, cântarea aceea de adormit morţii. Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire.
Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. Plânsul meu constatativ, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. Mergi sănătos, băiete. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de important şi de definitiv pe care-o am?
În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.
Tudore, ce-i cu tine?
M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.
Mulţumesc.
Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.
La ce te gândeşti, Sânziana?
Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.”