Aeroportul Internațional „Traian Vuia”

„Câmpurile, împărțite în fâșii tot mai mici și întretăiate de drumuri subțiri, pe măsură ce avionul cobora spre Timișoara. Apoi, de niciunde, o pistă gri lângă o clădire micuță, rumoarea și foiala pasagerilor în timp ce roțile încă rulau, scosul bagajelor, îngrămăditul lor mult prea repede pe culoarul mult prea îngust, tropăitul nerăbdător de-a-n picioarelea și momentul în care ne-am deșertat cu toții afară din burta aeronavei, direct pe ciment, șerpuind cum ne-a tăiat capul către poarta deasupra căreia scria mare: SOSIRI.
Banda de bagaje, într-un colț, era ridicol de mică. Mircea, culegând de pe ea valizele, nu vedea umorul. Se încrunta, încerca să pară neimpresionat, neatins, poate era chiar jenat, poate nu era deloc în largul lui sau poate, dimpotrivă, descoperea că-i mai în largul lui acolo decât oriunde altundeva și asta-l irita, îi stârnea amintiri dureroase. Se formaseră cozi peste tot, și la bagaje, și la controlul de frontieră, iar lui reflexe de mult îngropate i se declanșaseră din nou, își dădeau singure voie s-o facă, era în priză, era altul, o lăsase moale și cu politețea. Nu mai era, ca mine, turist. Devenise participant cu miză în ceva ce nu înțelegeam încă prea bine. Amabilitatea lui canadiană s-a evaporat, înlocuită de o tensiune aproape sonoră, de arc electric, iar obișnuita lui bunăvoință protectoare a devenit instinct feroce, autoprotector. (...) Avea cu el, desigur, și pașaportul românesc, dar înadins l-a arătat numai pe cel canadian. La fel făcuse pretutindeni în Europa. De parcă pe cel românesc n-ar fi scris, cu litere de-o șchioapă, PAȘAPORT, ci RUȘINE. INFERIORITATE. PERSOANĂ NEGLIJABILĂ. (...) 
Afară, îmi amintesc claxoanele, mașinile parcate strâmb, forfota din parcare! Haosul de voci vorbind românește, râsetele, certurile, toată nebunia aceea proaspătă și reconfortantă, ingeniozitatea înjurăturilor! Îmi amintesc că până și asta m-a amuzat.
Mircea s-a pus pe selectat tăios taxiuri, ceva în el se înfoiase de parcă își înțelegea, abia acolo și atunci, importanța, eforturile, deceniile de muncă asiduă și de rigoare. Încerca să pară de-al locului și negocia totul la sânge – ai fi zis că, în capul lui, toți anii aceia ar fi vorbit doar românește, doar româna aia de cartier, de băiat șmecher care nu e în niciun caz „fraier” sau „fraieribil” (în aeroport am auzit cuvintele astea pentru prima dată din gura lui) – însă, concomitent și poate chiar mai abitir, își dorea să pară deasupra locului, să-l domine.”

Crisalidă, volumul 1.