Piața Amzei

Sânziana evocă teama provocată de cei care încercau să le evacueze din locuința din Amzei. Mai târziu, se întâlnește cu mama lui Emil la Gostatul din aceeași piață, o locație considerată „mondenă”.

„La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi păzind-o pe Surica Juster, tanti Surica, mătuşa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun dar ce-aveau mai bun? cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…. Acest moment de concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.
[...]
Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii, a făcut Emil prezentările. Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii. Sunt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!. Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca Gostatul din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume.”

„— Şi unde s-a întâmplat asta?
— Veneam din Piaţa Amzei…
— N-ai luat tramvaiul?
— Nu! Era atât de plin sufletul meu, că n-ar fi încăput în tramvai…
— Lasă literatura, Mirona, te rog… Pe urmă?
— Atât.
— Cum îţi explici întâmplarea? De ce ai primit schimbul?
— Am bănuit că-i urmărită. Obrazul ei era alb ca varul. M-am gândit, poate sunt scrisori de dragoste de care vrea să scape, că le duce unei prietene fiindcă bărbatul ei o bănuieşte, că un agent plătit de soţul ei o urmăreşte…
— Ce explicaţii trase de păr şi ce lipsă de fantezie, Mirona! Mă mir. Fantezia c'est ton fort… Dar cu mine n-o să-ţi meargă. Hai, spune cum au ajuns manifestele astea la tine! Pretinzi că nu ştiai ce e înăuntru…”