Fabrică

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

„Înființată în 1718, Fabrica de Bere Timișoreana – un adevărat simbol al orașului – încă nu a scăpat de nesfârșitul proces hilar al privatizărilor postcomuniste. De curând a trecut din portofoliul unui consorțiu sud-african în altul chinez. Timișorenii nu se consideră est-europeni, ci se identifică de cele mai multe ori cu Mitteleuropa, polul mondial al băutorilor de bere. Judecând după consumul înregistrat la Oficiul Național de Statistică, ai zice că timișorenilor le curge berea prin vene. Privatizarea fabricii a condus la revolta băutorilor din oraș – nu puțini –, care trăiesc cu teama că vor bea de acum încolo o făcătură asiatică din mei și orez. Au pichetat de nenumărate ori edificiul și chiar s-a făcut o colectă pentru cumpărarea fabricii de către localnici, demers eșuat în final. Timișorenilor nu le-a mai rămas decât boicotul, în speranța că investitorii chinezi vor lăsa fabrica falimentară pe mâna localnicilor.
Cum este cald și plăcut, cu tot boicotul, în această seară, terasa este arhiplină, iar cele câteva mese rămase libere sunt rezervate. Înconjurați de platouri uriașe de mâncare, oameni veseli în haine pitorești de vară ticsesc mesele din jurul barului vorbind tare, râzând și glumind, aburiți de halbele pline. Văzându-mi disperarea, ospătarul îmi indică două taburete înalte la bar. Deși caut un loc cât mai ferit în care să lucrez discret și asiduu la procesul de seducție, sunt pus acum în situația să flirtez în mijlocul tuturor.”

„O vreme, prin grija autorităților, am avut bucuria de a căra apă de la o pompă amplasată lângă Hidromecanica. Adică la vreun kilometru de casa noastră. Stăteam la o coadă imensă, eu cu tata, înaintând, pas cu pas, spre izvorul binefăcător, trăgând după noi gălețile și bidoanele cu care veniserăm înarmați. După două-trei ore, eram fericiți: venea rândul nostru să luăm apă. Plecam de-acolo îmbujorați, cu satisfacția datoriei împlinite.”