Geografie literară

„Dădu să plece. Dragoş făcu o scurtă mişcare s-o urmeze, dar se opri brusc. Se arătă curios.
— Încotro anume? Unde mai mergem?
Nadia chibzui.
— Hai să trecem pe lângă Palatul Suţu. Îmi place foarte mult cum se vede noaptea, când e luminat din toate direcţiile. Parcă e o clădire de basm. Şi în drum vedem şi Colonadele.”

„El zâmbi.
— Adică pilot?
— Da, ceva de genul acesta. Ceva care să-mi permită să zbor. Nu neapărat cu avionul sau nu numai cu avionul. Aeronaut pe dirijabil sau pe elicopter, în fine, orice care să-mi permită să văd Pământul de sus, de la înălţime.
— Şi?
— Şi ce? După cum îţi poţi lesne închipui, toată copilăria mi s-a spălat creierul cu ideea că aceasta nu este o meserie pentru fete. Că, da, există şi fete pilot, dar că nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară serioasă.
— Şi ai renunţat?
Nadia se încruntă puţin.
— Nu chiar. De când s-au deschis turele cu balonul pe deasupra Bucureştiului, am început să mă dau în mod constant şi în curând am să şi fac nişte cursuri de pilotaj pentru nacelă.
— Serios?
— Da. Domnul Şuşman, care deţine baloanele ce zboară de lângă Hipodromul Băneasa, mi-a promis că o să iniţieze cursul, dacă găseşte minim zece doritori.
Deşi, din cauza întunericului din acel loc, nu îi putea desluşi prea bine mişcările feţei, Dragoş avu impresia că Nadia se uită spre el.
— Te bagi?
El nu reacţionă.
— Ai putea măcar să încerci, să vezi cum e. Uite, mergem duminica viitoare, nu asta care vine, ci cealaltă. Ne ducem de dimineaţă să vedem cursa săptămânală de cai şi, după ce se termină, facem şi o tură cu balonul.
De data asta, Dragoş fu încredinţat că fata îl cercetează, însă preferă să evite un angajament tranşant.”

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”

„Cât face parte Paul Georgescu din istoria unui timp şi cât dintr-a unei literaturi? Către finalul Vârstelor raţiunii, Florin Mugur, companionul, prietenul şi colegul său mai tânăr, insul care realizează Cartea lui Paul Georgescu, după ce realizase, cu succes, Cartea lui Marin Preda, deci Florin Mugur, şi el vedetă, dar nu atât de importantă a deceniului al şaselea, ţine să sublinieze(1):
„– Matale, don Iernică (iartă-mă pentru această cogitaţiune de încheiere), matale, frate căuzaş, reprezinţi o revoluţie, una despre care stă scris pe larg în cartea de istorie: puritatea nebună a lui Nicolae Bălcescu, luptele de stradă, proclamaţiile, armata împotrivindu-se otomanilor… Frumoase lucruri, petrecute în Ţara Românească. Eu sunt cu ceilalţi, sunt printre ceilalţi, din Moldova. La hotelul Petersburg din Iaşi, nu? Acolo. În ce cameră are loc revoluţia, domnule portar?”. Sigur că e foarte greu, la începutul deceniului al nouălea, să vorbeşti, precum Caragiale în celebra sa schiţă, despre eşecul unei revoluţii. Despre ridicolul gesturilor revoluţionare. Cel ce ia interviul îşi ia ruşinea asupra lui: el e cel care a participat la o revoluţie precum cea din Boborul, nu Paul Georgescu. El a fost confiscatul unei iluzii şi nu celălalt, bătrânul combatant, ilegalistul care…

1. Florin Mugur, Vârstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, Editura Cartea Românească, 1982, p. 327.”

„ION CREANGĂ – AMINTIRILE, AZI
Vremea abecedarelor. În Argumentul Geografiei literare ne ocupam de definiţia pe care Auge şi Tomlinson o dădeau Nonlocurilor. Raporturilor dintre locuri şi nonlocuri. Globalizarea pune în valoare migraţiile, schimbarea reşedinţelor, anularea spaţiului originar. Deteritorializarea îşi asumă concepte noi, între care, probabil, cel mai eficient nu este locul, ci nonlocul. Nonlocul e spaţiul de tranziţie: ne ducem către, iar popasul provizoriu este un nonloc. Hanul, hotelul, gara sunt intervale care se golesc de sens: nu ne leagă de nimic, ne dezleagă. În limbajul omului tradiţional, sunt nişte „locuri rele”. Sau, cu cuvintele lui Auge/Tomlinson, nonlocuri. Omul tradiţional e mereu acasă, rămâne în satul său, care e un centru al lumii. Plecarea de acasă înseamnă ruptură, intrarea într-un spaţiu de pasaj ameninţător, deteritorializare. Şcoala devine pentru omul tradiţional, obişnuit a citi semnele naturii, un loc rău, poate chiar o deteritorializare. Se citeşte litera, nu semnul din natură. Aşa că primele opere ale lui Ion Creangă sunt manualele: copiii trebuie să înveţe cum să scrie şi să citească1. Lumea trebuie scoasă din locul rău în care o aşezaseră semnele proaste. În 1871 apare un abecedar scris de el şi de patru apropiaţi ai săi care are succes. Biografii scriitorului notează: abecedarul a apărut în 36 de mii de exemplare, o cifră fantastică pentru secolul XIX al scrisului românesc! Ceea ce nu înseamnă că extraordinarul autor nu rămâne şi învăţător: nu e demn, zice Autoritatea, aşa că îşi va deschide un debit de tutun2. E radiat şi din „tagma diaconicească”, divorţează, dar manuale scrie, împreună cu prietenii săi. Îi apar, în 1874, două. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească fără să fie scoşi din lumea lor. Fără a fi obligaţi să traverseze locurile rele ale lumii noi. În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

„Ar mai fi de citat secţiunea consacrată lui Ion Creangă din N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, 1929, capitolul Întoarcerea vechiului fond românesc: „Dar iată un diacon, preot răspopit din Iaşi, Ion Creangă, cu pregătirea pe care putea s-o deie seminariul de la Socola, fără lecturi europene şi fără teorii, suflet absolut original ieşit din fundul munţilor lui şi primit în societatea aceasta a «Convorbirilor», nu în calitate de scriitor, ci pentru comediile pe care le povestea. (....) A fost aproape împins să-şi scrie pătăraniile lui, când el n-avea decât ambiţia de a da bune cărţi de şcoli primare, unde era institutor. Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodată: astfel de povestiri i se cereau lui în rândul întâi”. N. Iorga schiţează şi rezerve: reputaţia lui a fost creată prin anii 1890 la Iaşi, „când s-a format grupul moldovenesc poporanist din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor Nădejde...”. S-ar mai fi adăugat, întru sporirea popularităţii, filoromâni „cari căutau în literatura românească ceea ce era mai leit românesc” (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Postfaţă de Mihai Ungheanu, Editura Minerva, 1977, p. 223–224).”

„Cele văzute, cele ştiute, cele învăţate. Mihail Sadoveanu se naşte la Paşcani în 1880 şi îşi petrece vacanţele la Verşeni, la bunicii dinspre mamă. Abia la 11 ani copilul capătă numele de Sadoveanu(1). Între 1892 şi 1897 urmează cursuri la Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Am spune că acesta este spaţiul care va da o seamă de repere universului literar sadovenian. Sfârşitul secolului (1897–1900) îl găseşte la Iaşi. Aici începe o activitate publicistică intensă care îl desparte de şcoală: după o paranteză bucureşteană, se stabileşte la Fălticeni – se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu. Anul 1904 este Anul Sadoveanu al literelor române; scriitorul debutează, în stilul lui urieşesc, cu patru volume: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâlui Moş Precu. După o pendulare între Bucureşti şi Fălticeni, se va stabili, în 1910, la Iaşi, ca director al Teatrului Naţional. 

1. Îl capătă, dar nu în actele oficiale. În Manuscriptum, nr. 4/1980, p. 109– 114, C. Popescu Cadem publică un documentar din care aflăm că tatăl nu şi-a recunoscut niciodată fiul. Scriitorul s-ar fi numit întotdeuna Mihai Ursachi. Popescu Cadem publică şi următorul act de naştere: „Act de naştere a lui Mihai, de sex masculin, născut alaltăieri, la ora nouă antemeridiane, în casa mamei sale din Târgul Paşcani, fiu natural al Profirii Ursachi, de douăzeci şi şase de ani, de profesie servitoare, domiciliată în Târgul Paşcani, Comuna Paşcani. După declaraţia făcută de mamă, care ne-a înfăţişat copilul. Martori au fost: Ion a Lupoaie, de douăzeci şi opt de ani, şi Costache Grădinariu, de douăzeci şi şapte de ani, servitori, domiciliaţi în Târgul Paşcani, care au subscris acest act prin punerea degetului împreună cu declaranta, şi după ce li s-au (sic) citit” (p. 110). Din jurnalul inedit al lui Artur Gorovei, Popescu Cadem decupează fraza care afirmă că Profira ar fi fost servitoare în gara Paşcani (p. 11).”

„Participă în 1913 la războiul româno-bulgar, în 1918 se stabileşte la Iaşi, unde îşi cumpără o casă: este chiar casa care îi aparţinuse lui Kogălniceanu. Fiecare aşezare a lui Sadoveanu într-un oraş sau într-un spaţiu „al vânătorii” înseamnă întemeiere: construcţia sau achiziţionarea şi amenajarea unei case e primul dintre gesturile sale întemeietoare.
E ales membru al Academiei în 1921, în 1923 îşi rosteşte discursul de recepţie. E una dintre personalităţile prin care se naşte România Mare – prin care se validează, spiritual, ţara întregită.”

„Cărţile care definesc relaţiile speciale cu Aurel Dumitraşcu, volumele de corespondenţă, editarea jurnalelor poetului plecat prea devreme evocă un fel de înţelegere a locurilor, a scrisului, a valorilor poetice. Borca, satul lui Aurel Dumitraşcu, locul de unde el pleacă mereu ca să întâlnească oameni care scriu, să descopere alte locuri care adăpostesc poeţi, e un topos major al scrisului românesc: pe aici au trecut persoanajele lui Creangă. Marele scriitor a definit un Centru, o legendă, el, poetul Aurel Dumitraşcu de la Borca aparţine acestei tradiţii: a scrisului. Pleacă mereu spre Târgu Neamţ, Iaşi, Bucureşti, spre oraşele unde întâlneşte poeţi. Se împrieteneşte cu cei din preajma vârstei sale, li se devotează. Le comentează poeziile apărute prin reviste. Îi citeşte şi îi reciteşte, le declară iubire. Se închină celor mari. Aşteaptă nerăbdător apariţia poeziilor sale în reviste – apariţia primului volum e un moment sărbătoresc pe care îl cinsteşte împreună cu prietenii. E student la Facultatea de Filologie din Iaşi şi se bucură de prietenia unor profesori şi de solidaritatea altora. Are o corespondenţă vegheată de securitate (scrisorile întârzie, îi sunt dezlipite) cu Ana Blandiana şi N. Steinhardt. Scrie admirativ de cei care protestează, e fericit că Liviu Ioan Stoiciu e prietenul lui. După revoluţie dezamăgirile se ţin lanţ (editorul anexează jurnalului articolele din ziare) şi urmează perioada de spital cu presimţirile/aşteptarea morţii. Aurel Dumitraşcu a murit la 35 de ani, după ce, jurnalul lui început în decembrie 1982 reuşeşte să cuprindă, în pagini deosebit de vii, istoria generaţiei 80, aşa cum se vede ea dinspre Borca. Sau dinspre Piatra Neamţ. Dacă masivul volum de corespondenţă, Frig, nu a atras atenţia prin dimensiuni, jurnalele ar trebui să atragă atenţia.
Aurel Dumitraşcu, repetă editorul şi prietenul său, a trăit în şi prin literatură. A exprimat, precum puţini, viaţa literară a momentului.”

„Capitolul Grigore Ureche, învăţatul din Târgul şaradelor poartă un moto din Ecleziast: „M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.
Iată un prezent risipit de-a lungul vremilor: «Sosirea iernii, zăpada abundentă, frigul şi foamea au schimbat feţele oamenilor; mai mult încă, le-au asprit cugetul şi le-au învârtoşat inima. Aşteptând şedinţa Junimii îmi petreceam timpul într-o cafenea din astea noi. Astfel, am citit povestirile lui Ion Dragoslav, pe care voiam să-l compar într-un studiu cu naşul său spiritual, Ion Creangă. Căutam apropierea de Grigore Ureche care mă învăţa ce înseamnă răbdare, demnitate, toleranţă. El era încântat de a fi cunoscut generaţia tânără a lui R.A.: «Stau încremeniţi ca ghioceii sub omăt. Îşi aşteaptă ceasul… Revoluţia din 1989 a măturat straturi groase de nămeţi ai tiraniei, o adevărată schimbare la faţă nu s-a petrecut». Mai spunea că multe din evenimente se aseamănă, se săvârşesc ca pe vremea lui. Şi ca să mă lămurească, se apucă să-mi citească din Cronică…».”

Iaşul, „oraşul marilor deşteptări” și al „sentimentului abisal al culturii”, apare în paginile geografiei literare ca un spațiu marcat de o dualitate fascinantă: un centru de iradiere intelectuală și, în același timp, un tărâm al melancoliei provinciale:

„Moldova şi „sentimentul abisal al culturii”. Deschiderile către nord şi către răsărit. Modelele sudice şi modelele nordice: între Imperiul Otoman, cel Austro-Ungar şi cel Polonez. Iaşii, factor coagulant: ideea de unire culturală. Anii 40 ai tentativelor unificatoare. Societăţile culturale şi publicaţiile integratoare. Primele tresăriri ale orgoliului regional recuperator, din Iaşii de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici, apoi ceilalţi mari scriitori, atraşi de fascinaţia Centrului. Fixarea datelor arhaice – universul protoculturilor. Eminescu, Iorga, Pârvan şi Sadoveanu, ca profesori de istorie şi pedagogi ai sentimentului naţional. Spiritul critic în cultura română – creaţie a Moldovei? Reaşezările „noilor capitale”, după 1945. Fisurile.”

„«Dumneata vei crede că paginile acestea sunt literatură. Nu, sunt concluzii la care am ajuns demult, de când trebuia să caut sprijin străin ca să rezolv crizele adolescenţei. Dumneata înţelegi ce amar e faptul acesta: să cauţi sprijin străin, pentru că în literatura noastră nu au crescut încă cincizeci de pagini de aspru, sobru şi mângâietor eroism? Oare nu trebuie să osândim Moldova pentru acest lucru? Nu şi-a cântat ea dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia? N-a înfiltrat ea în cugete că aceasta e literatura română? N-a dovedit ea întotdeuna prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuire totală?».”

Pentru călătorul de odinioară, precum Ion Ghica, Iaşul nu era doar o destinaţie, ci o destinație greu accesibilă, deoarece „poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie”:

„Ce impresionează de la început în Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt rememorările omului politic. El cunoaşte totul dinlăuntru, el a fost prieten cu cei care au făcut istoria României. Cu cei care au aşezat centrul fenomenului românesc. Sau cu acei bravi bărbaţi care au conştientizat hotarele ţării. El – Autorul – ştie, el a aflat, el s-a bucurat de întâlniri lămuritoare. De fapt, ai lui, domni ai Ţărilor Româneşti, el, important boier şi personaj-cheie al „deşteptării României”, el împreună cu cel care îi adresează scrisorile – au construit ţara. Odată cu ai lui se termină domniile fanariote în România, el şi generaţia sa definesc spiritul nou prin care se întemeiază ţara. El a descoperit România călătorind la Paris, în Anglia. El sau – îi scrie lui Alecsandri – ei. Nu ştia că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă şi a trebuit să întâlnească moldoveni la Paris ca să afle. La Iaşi ajunge greu fiindcă poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie.”

Odată ajuns însă, Ghica descrie oraşul ca pe un spaţiu al regăsirii prietenilor și un veritabil „labirint iniţiatic” unde se simțea, în sfârșit, acasă:

„Niciun sentiment antiotoman nu animă paginile scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aşa era ţara, aşa erau oamenii, aşa erau şcolile. Ei au acum în faţă o lume nouă; nu doar Ţările Române îşi trăiesc, prin tineri, înnoirea, modernizarea, despărţirea de lumea veche, ci şi Imperiul Otoman.
Aşa că trebuie să înţelegem începutul secolului al XIX-lea ca pe al unei lente, dar inevitabile descoperiri. Ne despărţim de lumea veche ca să luăm cunoştinţă de o altă lume – de lumea care ne exprimă. Tinerii descoperă cu uimire lumea din jur, iau aminte de faptele, de istoriile, de întâmplările care se adună sub semnul ideii naţionale. Pleacă să descopere rezervaţiile – locurile unde istoria supravieţuieşte. Unii descoperă folclorul, alţii mânăsitirile. Călătoriile sunt memorabile, şi memorialele de călătorie devin texte fundamentale, iscă replici, nasc o literatură. Ca marii exploratori ai secolelor trecute, Ion Ghica pleacă la Iaşi unde îşi întâlneşte prietenii. E o călătorie pe care o relatează ca pe o mare aventură – precum Columb traversarea oceanului. La Iaşi va fi acasă, dar abia după un timp al rătăcirii într-un labirint iniţiatic.”

Această imagine a oraşului ca „factor coagulant” al spiritului naţional este întărită de faptul că aici s-au născut sau s-au format personalități care au definit cultura română, Iaşul fiind locul „de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici... atraşi de fascinaţia Centrului”.

O perspectivă contrastantă și polemică este oferită de Mircea Eliade în textul său „Împotriva Moldovei”. El descrie oraşul ca fiind cufundat într-o „exaltată mediocritate spirituală”, reproşându-i că „şi-a cântat mereu dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia”, dar fără a atinge spiritul eroic al altor regiuni:

„Un mic scandal îl provoacă Împotriva Moldovei, text aparţinând mai degrabă geografului teribilist decât viitorului istoric al religiilor. Sau poate lecţiile de nonconformism ale lui Nae Ionescu vor fi stârnit o asemenea diatribă:
«Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră întreagă e lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate. Neavând alte pilde, socotim că ceea ce se petrece în literatură trebuie să se petreacă şi în viaţă. Familia e mediocră (eticeşte), societatea e (în cel mai bun caz) mediocră, literatura e de-o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – preafrumoase, preacăutate, preatalentate».”

Această atmosferă de liniște este regăsită și la Mihail Sebastian, care include Iaşul într-o geografie a decăderii urbane, acoperit de un „val de somn, de cenuşă, de mâl” care paralizează ritmul de viață al provinciei în favoarea Bucureştiului:

„Există un efort de identificare cu oraşul – un stil de a participa la devenirea urbei. Brăila trădează o simptomatologie, e un Centru care numeşte căderea generală:
«Camil Petrescu, reîntors dintr-o călătorie în Ardeal, povestea zilele trecute într-un articol de ziar, jalnica decădere a Timişoarei, pe care o lăsase acum 15 ani prosperă şi o regăseşte astăzi adormită. Brăila, Iaşi, Timişoara, şi mai sunt. E un val de somn, de cenuşă, de mâl care încarcă de câţiva ani oraşele de provincie, le încetineşte ritmul de viaţă, le paralizează. Prosperitatea Bucureştilor – prosperitate nervoasă, exasperată, ascunzând atâtea simptome de panică – e plătită scump cu decăderea provinciei».”

Totuşi, farmecul inefabil al Iaşului rezidă în locurile sale emblematice, care păstrează „taina bătrânelor rânduieli”. Ion Creangă este cel care eternizează marginea oraşului prin celebra sa „Bojdeucă din Țicău”, un spațiu unde scriitorul a trăit „păstrând nealterată... o savoare neaoşă”:

„În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

În final, Iaşul rămâne în literatura română ca un „Târg al şaradelor”, un loc al interogaţiilor profunde unde „totul este deşertăciune şi vânare de vânt”, dar unde spiritul critic moldovenesc a reușit să pună bazele culturii noastre moderne. Pentru mulţi scriitori, oraşul rămâne, aşa cum spunea Mihai Ursachi, o „imagine culeasă ca un giuvaer al memoriei”:

„Arborele genealogic al lui Mihai Ursachi pare a fi legat de cei mai mari ai literaturii române. Face parte, prin itinerariile părinţilor săi, din familia lui Eminescu, a lui Creangă. Ipoteştii, Humuleştii ţineau de itinerariile alor săi. În Ieşii afirmării şi ai gloriei sale, i se spunea Magistru. „Calitatea de Magistru o căpătase încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filozofie şi arte, ornat pe un spirit boematic de înaltă clasă în perioada în care atât de prestant s-a autointitulat «Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpânitor absolut al Regatului Dor,/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii»”, scrie Daniel Corbu în Magistrul Mihai Ursachi şi hohotul marelui logos (Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor, antologie de Daniel Corbu, PrincepsEdit, 2006, p. 206).”

„«La locul dorit, am intrat prin portiţa desferecată şi ne-am răptăcit printre flori ca printr-o pădure fermecată. N-am nimerit îndată uşa: o cărare ni s-a deschis către fereasta camerei în care se afla poetul. Imaginele culese acolo îmi apar iarăşi şi iarăşi în minte ca un giuvaer al memoriei, într-un jilţ uriaş peste care o pânză vişinie cădea în falduri: nobiliare, şedea cugetând stăpânul casei. Pe podea, câteva tomuri legate în piele zăceau smerite la picioarele magistrului, răsfăţate în nişte iminei, probabil de mătase. Ca un vrăjitor însetat de cunoaştetre, el le băuse întăritoarea sevă. Pe spătar şi pe urechile elegantei piese mobiliare, alte cărţi în felurite limbi îşi aşteptau intrarea în folosinţă. Magistrul le închidea, le deschidea, cu gesturi sacerdotale».”

Revista „Arta” din Iași reprezintă punctul de contact al lui George Bacovia cu boema ieșeană și locul unde poetul și-a marcat una dintre primele ieșiri literare importante dincolo de granițele Bacăului:

„Scrie Ion Caraion: „Până în 1899, adică până la vârsta de 18 ani, când iese din crisalida celor patru clase gimnaziale, fie că semna V. George, fie că încă naviga spre pseudonimul de G. Bacovia, poetul scrisese Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid, Nevroză, Şi toate, Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf”.
Aşa cum arătam într-un eseu mai vechi, poeziile apar în reviste între 1903 şi 1912: doar Şi toate apare în timpul probabil al creaţiei. Este o poezie „a vremii ei”, bine prinsă de curentul decepţionist eminescian, dar şi de naivităţile vârstei: mândra primăvară, soarele blând, nopţile fermecătoare şi senine, mugurii pe ram sunt sintagme şi fidelităţi liceene, în care doar voinţa de a face literatură poate fi subliniată. Când „ieşise din crisalida celor patru clase gimnaziale”, poetul nu era încă Bacovia. Dar trăia, desigur, voinţa de a scrie. De a trăi alianţa cu cei ce scriu. De a realiza „ruptura”.
Majoritatea poeziilor citate mai sus au apărut în „Arta” (1903–1904) şi „Românul literar” (1906–1907). „Arta” este o revistă care apare la Iaşi la 1 noiembrie 1903 şi îşi propune să se ocupe de teatru şi literatură. Este o revistă în care primează problemele teatrului. Scriitorul s-a desprins de Bacăul natal, a pătruns în altă provincie şi în altă civilizaţie a culturii. În primul număr, Spiru Prasin scrie despre Piesele originale, G.G. Nădejde îşi începe un articol despre Menirea teatrului naţional, State Dragomir se ocupă de Punerea în scenă, iar Spiru Prasin şi N. Volenti încep comedia Mioara – publicarea ei va dura încă zece numere. Prima poezie publicată în „Arta” de Bacovia (V.G. Bacovia) este Toamnă, asupra căreia anii liceeni nu mai revendică drept de proprietate:
„Răsună din margini de târg/ Un bangăt puternic de armă/ E toamnă… Metalic s-aud/ Gorniştii, în fund de cazarmă.// S-aude şi-un clopot de şcoală/ E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă;/ Hârtii şi cu frunze, de-a valma,/ Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă”.
Este evident că atât în (prin) această poezie cât şi prin celelalte publicate în revista ieşeană (Melancolie, Moina, Adio, Ego, Nocturnă, Amurg violet, Mister, Trudit, Funebră, Aiurea, Epitaf, Corbii) există date ce indică un alt moment al creaţiei. Să observăm că poetul nu este independent de preocupările revistei şi atunci când publicaţia îl va comemora pe Traian Demetrescu, Bacovia va contribui cu Corbii.
[...]
Cum este al doilea oraş în care poposeşte poetul? Negreşit, există un climat în care nu face altceva decât să regăsească oraşul natal. Scrie, trăieşte între actorii boemi, frecventează mediile joase, dar nu comunică; între poetul Corbilor (lui Tradem) şi poetul omagiat de socialişti, între actorii salutaţi de scriitorii din „Arta” şi Bacovia nu există nicio legătură. Cei validaţi de gustul public, de Ieşii anului 1904, sunt ceilalţi.
Şi dacă Agatha Bacovia mai crede (din tactică de bună gospodină) că chefurile sunt imaginate, I.M. Raşcu demonstrează, în amintirile lui, că ele urmau fidel realitatea. Dar mai subliniază un lucru: că în Ieşii anului 1910, Bacovia nu era nici cunoscut şi nici apreciat. El este marginal prin discursul său, prin opţiunile sale, prin felul de a participa la întâlnirile colegilor săi. El este un exponent al marginilor, al eşecului, al căderii. El poate să-şi amintească doar momentele eşecului său: cel interior.”

Casa natală a lui Benjamin Fundoianu din Iași este evocată ca un loc unde s-au întâlnit tradiția evreiască și cea românească, fiind frecventată de personalități precum Ion Creangă:

„Benjamin Fundoianu se naşte la Iaşi, în 1898, cu bunici veniţi dintr-un capăt de lume, dintr-o margine a Moldovei, Fundoaia. Sugestia sonoră poate deschide o cale către definirea locului. Realizează o topografie: poetul vine „dintr-un fund al ţării”. „A descoperit repede că a moştenit două tradiţii, – cea evreiască şi cea românească, la fel de puternic cultivate în familie. Cântecul de leagăn al mamei, «vechi, bătrân, străin îndepărtat», şi imaginea bunicului semnalizează din copilărie apartenenţa la tradiţia evreiască a familiei. Primele lecturi şi pasiuni literare sunt, ca în orice familie de intelectuali români, Eminescu şi Alecsandri. Mama fusese în tinereţe o frecventatoare pasionată a prelecţiunilor Junimii. Ion Creangă a fost un oaspete al familiei. Cărţile de istorie a românilor îi stimulează exaltate sentimente patriotice şi stângace versuri despre Ştefan cel Mare”, scrie Leon Volovici în Fundoianu/Fondane – metamorfozele identităţii.”

Vladimir Beșleagă menționează muzeul din Iași ca pe o instituție de siguranță culturală, unde și-a donat manuscrisele pentru a fi protejate de instabilitatea din Republica Moldova:

„Când am simţit că gata, s-a terminat cu libertatea şi cu creaţia autentică, am scris Noaptea a treia. A fost citită şi discutată de mai mulţi colegi, au fost entuziasmaţi, dar când a venit vorba să fie publicată, a încăput pe mâna unor cenzori, au distrus-o complet, a fost nevoie să treacă 18 ani ca ea să apară. Asta se întâmplă în ’88, în plină restructurare, plină liberalizare a lui Gorbaciov. Destinul ei era să apară atunci, să fie în actualitate, să aibă rezonanţă şi cititori. Aşa, a fost citită de vreo 8–10 colegi şi atât. Ce se făcea în perioada cenzurii? Era aşa un mecanism diabolic ca orice carte, orice manuscris înainte de a fi publicat se discută la secţia respectivă a Uniunii Scriitorilor. Înainte de a fi editat sub formă de carte, trebuia să apară într-o publicaţie periodică, dar publicaţie periodică era una singură, revista «Nistrul» a Uniunii Scriitorilor. După asta, cartea era prezentată la editură; aici un alt colegiu, alcătuit din toţi cenzorii ăia secreţi. După ce mergea la editură, calvarul continua. Dacă se găsea un redactor bun, cartea apărea. Chipurile, acum ar fi trebuit să meargă spre vânzare, în librării. Da’ de unde?! Nu se termina cenzura. După apariţia cărţii, se organiza un fel de control. La comitetul pentru presă, erau angajaţi recenzenţi. Se socotea în aşa fel încât să scrie o recenzie cineva care era în relaţii proaste cu autorul. Dacă cineva semnala ceva în neregulă cu acea carte, ea imediat era scoasă din circulaţie. Aşa s-a întâmplat cu cartea unui autor pe care-l cheamă Petru Cărare, el încă mai trăieşte, de la 20 de ani a tot bătut în sistemul ăsta, are nişte cărţi fenomenale, cartea lui se numea Săgeţi. În ’72 au permis ca această carte să apară, au retras-o în doua zile.”
„Grafia – chirilică?” „Întotdeauna a fost chirilică, dar întotdeauna au fost scriitori care au scris cu caractere româneşti. Cartea asta, Noaptea a treia, a fost scrisă în 13 caiete a câte 40 de foi. Eu le-am păstrat şi acum câţiva ani le-am donat Muzeului Literaturii Române din Iaşi pentru că nu am siguranţă ca la muzeul nostru nu se produce vreodată vreo inundaţie şi nu dispar. Am zis: «Hai să le las să fie acolo».”

Documentul reiterează importanța Iașiului ca spațiu al „spiritului regionalist moldovenesc”, unde grupările literare și locuințele marilor scriitori au creat un bastion al valorilor tradiționale românești:

    Lumea în două zile pune în valoare componenta domestică a
    fiinţei umane. Niciun prozator român nu a crezut atât de intens
    în componenta „domestică” precum George Bălăiţă. Încercarea de
    reabilitare a lui Alecsandri (dacă despre asta e vorba), pioşenia
    cu care scrie despre Sadoveanu, buna apropiere de Ion Creangă
    exprimă nu un efort, ci o bucurie de a regăsi componenta
    domestică a fiinţei.

    „Trăind ţărăneşte în bojdeuca lui, din Iaşi, Creangă nu a
    suferit niciodată de «inadaptare», boală rea şi iremediabilă.
    (…). Robusteţea spiritului este a meşterului anonim care îşi
    ignoră geniul, poate fiindcă nu are conştiinţa lui, dar ştie să
    existe pe măsura naturii sale.”