Ion Creangă

„ION CREANGĂ – AMINTIRILE, AZI
Vremea abecedarelor. În Argumentul Geografiei literare ne ocupam de definiţia pe care Auge şi Tomlinson o dădeau Nonlocurilor. Raporturilor dintre locuri şi nonlocuri. Globalizarea pune în valoare migraţiile, schimbarea reşedinţelor, anularea spaţiului originar. Deteritorializarea îşi asumă concepte noi, între care, probabil, cel mai eficient nu este locul, ci nonlocul. Nonlocul e spaţiul de tranziţie: ne ducem către, iar popasul provizoriu este un nonloc. Hanul, hotelul, gara sunt intervale care se golesc de sens: nu ne leagă de nimic, ne dezleagă. În limbajul omului tradiţional, sunt nişte „locuri rele”. Sau, cu cuvintele lui Auge/Tomlinson, nonlocuri. Omul tradiţional e mereu acasă, rămâne în satul său, care e un centru al lumii. Plecarea de acasă înseamnă ruptură, intrarea într-un spaţiu de pasaj ameninţător, deteritorializare. Şcoala devine pentru omul tradiţional, obişnuit a citi semnele naturii, un loc rău, poate chiar o deteritorializare. Se citeşte litera, nu semnul din natură. Aşa că primele opere ale lui Ion Creangă sunt manualele: copiii trebuie să înveţe cum să scrie şi să citească1. Lumea trebuie scoasă din locul rău în care o aşezaseră semnele proaste. În 1871 apare un abecedar scris de el şi de patru apropiaţi ai săi care are succes. Biografii scriitorului notează: abecedarul a apărut în 36 de mii de exemplare, o cifră fantastică pentru secolul XIX al scrisului românesc! Ceea ce nu înseamnă că extraordinarul autor nu rămâne şi învăţător: nu e demn, zice Autoritatea, aşa că îşi va deschide un debit de tutun2. E radiat şi din „tagma diaconicească”, divorţează, dar manuale scrie, împreună cu prietenii săi. Îi apar, în 1874, două. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească fără să fie scoşi din lumea lor. Fără a fi obligaţi să traverseze locurile rele ale lumii noi. În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

„Ar mai fi de citat secţiunea consacrată lui Ion Creangă din N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, 1929, capitolul Întoarcerea vechiului fond românesc: „Dar iată un diacon, preot răspopit din Iaşi, Ion Creangă, cu pregătirea pe care putea s-o deie seminariul de la Socola, fără lecturi europene şi fără teorii, suflet absolut original ieşit din fundul munţilor lui şi primit în societatea aceasta a «Convorbirilor», nu în calitate de scriitor, ci pentru comediile pe care le povestea. (....) A fost aproape împins să-şi scrie pătăraniile lui, când el n-avea decât ambiţia de a da bune cărţi de şcoli primare, unde era institutor. Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodată: astfel de povestiri i se cereau lui în rândul întâi”. N. Iorga schiţează şi rezerve: reputaţia lui a fost creată prin anii 1890 la Iaşi, „când s-a format grupul moldovenesc poporanist din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor Nădejde...”. S-ar mai fi adăugat, întru sporirea popularităţii, filoromâni „cari căutau în literatura românească ceea ce era mai leit românesc” (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Postfaţă de Mihai Ungheanu, Editura Minerva, 1977, p. 223–224).”

Iaşul, „oraşul marilor deşteptări” și al „sentimentului abisal al culturii”, apare în paginile geografiei literare ca un spațiu marcat de o dualitate fascinantă: un centru de iradiere intelectuală și, în același timp, un tărâm al melancoliei provinciale:

„Moldova şi „sentimentul abisal al culturii”. Deschiderile către nord şi către răsărit. Modelele sudice şi modelele nordice: între Imperiul Otoman, cel Austro-Ungar şi cel Polonez. Iaşii, factor coagulant: ideea de unire culturală. Anii 40 ai tentativelor unificatoare. Societăţile culturale şi publicaţiile integratoare. Primele tresăriri ale orgoliului regional recuperator, din Iaşii de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici, apoi ceilalţi mari scriitori, atraşi de fascinaţia Centrului. Fixarea datelor arhaice – universul protoculturilor. Eminescu, Iorga, Pârvan şi Sadoveanu, ca profesori de istorie şi pedagogi ai sentimentului naţional. Spiritul critic în cultura română – creaţie a Moldovei? Reaşezările „noilor capitale”, după 1945. Fisurile.”

„«Dumneata vei crede că paginile acestea sunt literatură. Nu, sunt concluzii la care am ajuns demult, de când trebuia să caut sprijin străin ca să rezolv crizele adolescenţei. Dumneata înţelegi ce amar e faptul acesta: să cauţi sprijin străin, pentru că în literatura noastră nu au crescut încă cincizeci de pagini de aspru, sobru şi mângâietor eroism? Oare nu trebuie să osândim Moldova pentru acest lucru? Nu şi-a cântat ea dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia? N-a înfiltrat ea în cugete că aceasta e literatura română? N-a dovedit ea întotdeuna prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuire totală?».”

Pentru călătorul de odinioară, precum Ion Ghica, Iaşul nu era doar o destinaţie, ci o destinație greu accesibilă, deoarece „poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie”:

„Ce impresionează de la început în Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt rememorările omului politic. El cunoaşte totul dinlăuntru, el a fost prieten cu cei care au făcut istoria României. Cu cei care au aşezat centrul fenomenului românesc. Sau cu acei bravi bărbaţi care au conştientizat hotarele ţării. El – Autorul – ştie, el a aflat, el s-a bucurat de întâlniri lămuritoare. De fapt, ai lui, domni ai Ţărilor Româneşti, el, important boier şi personaj-cheie al „deşteptării României”, el împreună cu cel care îi adresează scrisorile – au construit ţara. Odată cu ai lui se termină domniile fanariote în România, el şi generaţia sa definesc spiritul nou prin care se întemeiază ţara. El a descoperit România călătorind la Paris, în Anglia. El sau – îi scrie lui Alecsandri – ei. Nu ştia că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă şi a trebuit să întâlnească moldoveni la Paris ca să afle. La Iaşi ajunge greu fiindcă poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie.”

Odată ajuns însă, Ghica descrie oraşul ca pe un spaţiu al regăsirii prietenilor și un veritabil „labirint iniţiatic” unde se simțea, în sfârșit, acasă:

„Niciun sentiment antiotoman nu animă paginile scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aşa era ţara, aşa erau oamenii, aşa erau şcolile. Ei au acum în faţă o lume nouă; nu doar Ţările Române îşi trăiesc, prin tineri, înnoirea, modernizarea, despărţirea de lumea veche, ci şi Imperiul Otoman.
Aşa că trebuie să înţelegem începutul secolului al XIX-lea ca pe al unei lente, dar inevitabile descoperiri. Ne despărţim de lumea veche ca să luăm cunoştinţă de o altă lume – de lumea care ne exprimă. Tinerii descoperă cu uimire lumea din jur, iau aminte de faptele, de istoriile, de întâmplările care se adună sub semnul ideii naţionale. Pleacă să descopere rezervaţiile – locurile unde istoria supravieţuieşte. Unii descoperă folclorul, alţii mânăsitirile. Călătoriile sunt memorabile, şi memorialele de călătorie devin texte fundamentale, iscă replici, nasc o literatură. Ca marii exploratori ai secolelor trecute, Ion Ghica pleacă la Iaşi unde îşi întâlneşte prietenii. E o călătorie pe care o relatează ca pe o mare aventură – precum Columb traversarea oceanului. La Iaşi va fi acasă, dar abia după un timp al rătăcirii într-un labirint iniţiatic.”

Această imagine a oraşului ca „factor coagulant” al spiritului naţional este întărită de faptul că aici s-au născut sau s-au format personalități care au definit cultura română, Iaşul fiind locul „de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici... atraşi de fascinaţia Centrului”.

O perspectivă contrastantă și polemică este oferită de Mircea Eliade în textul său „Împotriva Moldovei”. El descrie oraşul ca fiind cufundat într-o „exaltată mediocritate spirituală”, reproşându-i că „şi-a cântat mereu dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia”, dar fără a atinge spiritul eroic al altor regiuni:

„Un mic scandal îl provoacă Împotriva Moldovei, text aparţinând mai degrabă geografului teribilist decât viitorului istoric al religiilor. Sau poate lecţiile de nonconformism ale lui Nae Ionescu vor fi stârnit o asemenea diatribă:
«Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră întreagă e lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate. Neavând alte pilde, socotim că ceea ce se petrece în literatură trebuie să se petreacă şi în viaţă. Familia e mediocră (eticeşte), societatea e (în cel mai bun caz) mediocră, literatura e de-o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – preafrumoase, preacăutate, preatalentate».”

Această atmosferă de liniște este regăsită și la Mihail Sebastian, care include Iaşul într-o geografie a decăderii urbane, acoperit de un „val de somn, de cenuşă, de mâl” care paralizează ritmul de viață al provinciei în favoarea Bucureştiului:

„Există un efort de identificare cu oraşul – un stil de a participa la devenirea urbei. Brăila trădează o simptomatologie, e un Centru care numeşte căderea generală:
«Camil Petrescu, reîntors dintr-o călătorie în Ardeal, povestea zilele trecute într-un articol de ziar, jalnica decădere a Timişoarei, pe care o lăsase acum 15 ani prosperă şi o regăseşte astăzi adormită. Brăila, Iaşi, Timişoara, şi mai sunt. E un val de somn, de cenuşă, de mâl care încarcă de câţiva ani oraşele de provincie, le încetineşte ritmul de viaţă, le paralizează. Prosperitatea Bucureştilor – prosperitate nervoasă, exasperată, ascunzând atâtea simptome de panică – e plătită scump cu decăderea provinciei».”

Totuşi, farmecul inefabil al Iaşului rezidă în locurile sale emblematice, care păstrează „taina bătrânelor rânduieli”. Ion Creangă este cel care eternizează marginea oraşului prin celebra sa „Bojdeucă din Țicău”, un spațiu unde scriitorul a trăit „păstrând nealterată... o savoare neaoşă”:

„În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

În final, Iaşul rămâne în literatura română ca un „Târg al şaradelor”, un loc al interogaţiilor profunde unde „totul este deşertăciune şi vânare de vânt”, dar unde spiritul critic moldovenesc a reușit să pună bazele culturii noastre moderne. Pentru mulţi scriitori, oraşul rămâne, aşa cum spunea Mihai Ursachi, o „imagine culeasă ca un giuvaer al memoriei”:

„Arborele genealogic al lui Mihai Ursachi pare a fi legat de cei mai mari ai literaturii române. Face parte, prin itinerariile părinţilor săi, din familia lui Eminescu, a lui Creangă. Ipoteştii, Humuleştii ţineau de itinerariile alor săi. În Ieşii afirmării şi ai gloriei sale, i se spunea Magistru. „Calitatea de Magistru o căpătase încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filozofie şi arte, ornat pe un spirit boematic de înaltă clasă în perioada în care atât de prestant s-a autointitulat «Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpânitor absolut al Regatului Dor,/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii»”, scrie Daniel Corbu în Magistrul Mihai Ursachi şi hohotul marelui logos (Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor, antologie de Daniel Corbu, PrincepsEdit, 2006, p. 206).”

Documentul reiterează importanța Iașiului ca spațiu al „spiritului regionalist moldovenesc”, unde grupările literare și locuințele marilor scriitori au creat un bastion al valorilor tradiționale românești:

    Lumea în două zile pune în valoare componenta domestică a
    fiinţei umane. Niciun prozator român nu a crezut atât de intens
    în componenta „domestică” precum George Bălăiţă. Încercarea de
    reabilitare a lui Alecsandri (dacă despre asta e vorba), pioşenia
    cu care scrie despre Sadoveanu, buna apropiere de Ion Creangă
    exprimă nu un efort, ci o bucurie de a regăsi componenta
    domestică a fiinţei.

    „Trăind ţărăneşte în bojdeuca lui, din Iaşi, Creangă nu a
    suferit niciodată de «inadaptare», boală rea şi iremediabilă.
    (…). Robusteţea spiritului este a meşterului anonim care îşi
    ignoră geniul, poate fiindcă nu are conştiinţa lui, dar ştie să
    existe pe măsura naturii sale.”

Casa natală a lui Benjamin Fundoianu din Iași este evocată ca un loc unde s-au întâlnit tradiția evreiască și cea românească, fiind frecventată de personalități precum Ion Creangă:

„Benjamin Fundoianu se naşte la Iaşi, în 1898, cu bunici veniţi dintr-un capăt de lume, dintr-o margine a Moldovei, Fundoaia. Sugestia sonoră poate deschide o cale către definirea locului. Realizează o topografie: poetul vine „dintr-un fund al ţării”. „A descoperit repede că a moştenit două tradiţii, – cea evreiască şi cea românească, la fel de puternic cultivate în familie. Cântecul de leagăn al mamei, «vechi, bătrân, străin îndepărtat», şi imaginea bunicului semnalizează din copilărie apartenenţa la tradiţia evreiască a familiei. Primele lecturi şi pasiuni literare sunt, ca în orice familie de intelectuali români, Eminescu şi Alecsandri. Mama fusese în tinereţe o frecventatoare pasionată a prelecţiunilor Junimii. Ion Creangă a fost un oaspete al familiei. Cărţile de istorie a românilor îi stimulează exaltate sentimente patriotice şi stângace versuri despre Ştefan cel Mare”, scrie Leon Volovici în Fundoianu/Fondane – metamorfozele identităţii.”