Muzeul Național al Literaturii Române

Clădirea din strada Vasile Alecsandri nr. 6 a fost construită în anul 1896 și a avut iniţial proprietari evrei (Joseph Leff, Leon Leff, Sofia Wechsman, N.E. Eisen), fiind apoi cumpărată, în 1914, de Societatea „Viaţa românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. Între anii 1922-1923 și 1930, aici s-au desfăşurat şedinţele de redacţie ale revistei „Viața românească” (clădirea a purtat denumirea de Palatul Vieții românești).

Clădirea a adăpostit mulți ani singura tipografie a Iașilor, până ce aceasta și-a construit localul din strada Sf. Lazăr (Tipografia Dosoftei). După evacuarea imobilului tipografiei, Palatul a adăpostit, în perioada 1932-1934, diferite expoziții. A fost cumpărată în anul 1934 de Ministerul de Interne și transformată în sediu al Inspectoratului Județean al Jandarmeriei și al Chesturii de Poliție, loc al masacrului miilor de evrei în Pogromul de la Iași din iunie 1941.

După venirea comuniștilor la putere, imobilul a fost dat în administrarea unor diverse societăți de stat (Întreprinderea poligrafică, o unitate de mică industrie, cu strunguri, menghine și alte unelte, alte birouri). După 1989, în clădire au activat felurite societăți comerciale.

Clădirea și-a recăpătat destinația din perioada 1914-1934, aceea de edificiu cultural, sub noua denumire de Casa Muzeelor, unde funcționează 4 noi muzee: Muzeul Pogromului de la Iași, Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Poezie(i), Muzeul Copilăriei în Comunism. De asemenea, Muzeul Literaturii Române a fost transferat de la Casa Pogor la Casa Muzeelor și a fost reorganizat într-o nouă formulă expozițională.

În Casa Muzeelor funcționează și sediul administrativ al Muzeului Național al Literaturii Române Iași, săli de expoziții, ateliere, educație muzeală, o sală multifuncțională de conferințe, precum și un depozit de patrimoniu și biblioteca muzeului.

Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române Iași 

Casa natală a lui Benjamin Fundoianu din Iași este evocată ca un loc unde s-au întâlnit tradiția evreiască și cea românească, fiind frecventată de personalități precum Ion Creangă:

„Benjamin Fundoianu se naşte la Iaşi, în 1898, cu bunici veniţi dintr-un capăt de lume, dintr-o margine a Moldovei, Fundoaia. Sugestia sonoră poate deschide o cale către definirea locului. Realizează o topografie: poetul vine „dintr-un fund al ţării”. „A descoperit repede că a moştenit două tradiţii, – cea evreiască şi cea românească, la fel de puternic cultivate în familie. Cântecul de leagăn al mamei, «vechi, bătrân, străin îndepărtat», şi imaginea bunicului semnalizează din copilărie apartenenţa la tradiţia evreiască a familiei. Primele lecturi şi pasiuni literare sunt, ca în orice familie de intelectuali români, Eminescu şi Alecsandri. Mama fusese în tinereţe o frecventatoare pasionată a prelecţiunilor Junimii. Ion Creangă a fost un oaspete al familiei. Cărţile de istorie a românilor îi stimulează exaltate sentimente patriotice şi stângace versuri despre Ştefan cel Mare”, scrie Leon Volovici în Fundoianu/Fondane – metamorfozele identităţii.”

Vladimir Beșleagă menționează muzeul din Iași ca pe o instituție de siguranță culturală, unde și-a donat manuscrisele pentru a fi protejate de instabilitatea din Republica Moldova:

„Când am simţit că gata, s-a terminat cu libertatea şi cu creaţia autentică, am scris Noaptea a treia. A fost citită şi discutată de mai mulţi colegi, au fost entuziasmaţi, dar când a venit vorba să fie publicată, a încăput pe mâna unor cenzori, au distrus-o complet, a fost nevoie să treacă 18 ani ca ea să apară. Asta se întâmplă în ’88, în plină restructurare, plină liberalizare a lui Gorbaciov. Destinul ei era să apară atunci, să fie în actualitate, să aibă rezonanţă şi cititori. Aşa, a fost citită de vreo 8–10 colegi şi atât. Ce se făcea în perioada cenzurii? Era aşa un mecanism diabolic ca orice carte, orice manuscris înainte de a fi publicat se discută la secţia respectivă a Uniunii Scriitorilor. Înainte de a fi editat sub formă de carte, trebuia să apară într-o publicaţie periodică, dar publicaţie periodică era una singură, revista «Nistrul» a Uniunii Scriitorilor. După asta, cartea era prezentată la editură; aici un alt colegiu, alcătuit din toţi cenzorii ăia secreţi. După ce mergea la editură, calvarul continua. Dacă se găsea un redactor bun, cartea apărea. Chipurile, acum ar fi trebuit să meargă spre vânzare, în librării. Da’ de unde?! Nu se termina cenzura. După apariţia cărţii, se organiza un fel de control. La comitetul pentru presă, erau angajaţi recenzenţi. Se socotea în aşa fel încât să scrie o recenzie cineva care era în relaţii proaste cu autorul. Dacă cineva semnala ceva în neregulă cu acea carte, ea imediat era scoasă din circulaţie. Aşa s-a întâmplat cu cartea unui autor pe care-l cheamă Petru Cărare, el încă mai trăieşte, de la 20 de ani a tot bătut în sistemul ăsta, are nişte cărţi fenomenale, cartea lui se numea Săgeţi. În ’72 au permis ca această carte să apară, au retras-o în doua zile.”
„Grafia – chirilică?” „Întotdeauna a fost chirilică, dar întotdeauna au fost scriitori care au scris cu caractere româneşti. Cartea asta, Noaptea a treia, a fost scrisă în 13 caiete a câte 40 de foi. Eu le-am păstrat şi acum câţiva ani le-am donat Muzeului Literaturii Române din Iaşi pentru că nu am siguranţă ca la muzeul nostru nu se produce vreodată vreo inundaţie şi nu dispar. Am zis: «Hai să le las să fie acolo».”