Locuință

„Îl luă de mână şi îl trase lin după ea pe scările care urcau prin proximitatea Palatului Creţulescu. Parcurseră rapid cele douăzeci şi şapte de trepte, ignorând complet splendoarea clădirii pe lângă care treceau şi, când ajunseră pe trotuarul Bulevardului Ştirbei, fata îi dădu drumul. Cişmigiul fremătă în urma lor. Nadia îi făcu semn s-o urmeze.”

Situată pe strada Mercur nr 1 (astăzi Arthur Verona) superba casă a lui Titu Maiorescu a găzduit numeroase întâlniri ale intelectualilor vremii și a fost și sediul întâlnirilor Junimii în perioada în care a fost activ și Mihai Eminescu. De altfel poetul a locuit temporar în această casă și aici a citit la întâlnirile Junimii, pentru prima oară, Luceafărul. Pe locul fostei case acum se află un parc și blocul Eva. 

De-a lungul timpului Eminescu a locuit în multe locuri din București începând cu Hotelul Hugues până la casa din strada Plantelor unde a fost internat la sanatoriul Caritatea al doctorului Șutu. Una dintre locuințele lui a fost pe Strada Speranței la nr 4 unde a fost vizitat de prietenul lui, Ion Creangă. Azi sunt greu de definit construcțiile din acel loc iar locul nu este marcat.

În 1887 Eminescu și Veronica Micle au locuit împreună într-o casă pe strada Buzești nr 5. Zona a fost supusă de-a lungul timpului unor mari presiuni pentru a fi remodelată urbanistic. În anii 70 a scăpat de demolare după ce intelectualii vremii au insistat ca locuința să fie salvată. Mai târziu însă, după anii 2000, întreaga zonă ajunsă într-un stadiu avansat de degradare și aflată în pericol masiv de prăbușire a fost demolată în totalitate. Astăzi în acel loc se ridică o clădire de birouri și parcări imense. 
În 2009 când a fost făcută prima mapare a zonei pentru Google maps a fost surprinsă fațada fostei clădiri având pe ea o plăcuță comemorativă care amintește că acolo a fost locuința lui Mihai Eminescu și a Veronicăi. 

„Acest roman „al unui roman” (sau jurnal al unui roman) cum îl numea Perpessicius, am început să-l scriu în 1938, stimulată în aceeaşi măsură de încrederea unora şi îndoielile altora. Simţeam pe umăr mâna lui Liviu Rebreanu, aveam girul lui… Mihai Ralea şi D. I. Suchianu, îmi deschideau cu generozitate porţile Vieţii Româneşti. Profesorul Al. Rosetti mă invita să public la Revista Fundaţiilor, E. Lovinescu mă aştepta la „Cenaclu”. Şi iată-mă păşind pentru prima dată pragul „Sburătorului”. Mă aflam în încăperea tapisată de cărţi, unde de atâţia ani se ţineau celebrele şedinţe, în faţa biroului masiv.”

„Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte şi larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţa-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.
Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi în vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobişnuită de loess galben ce transportam în pardesiu, precum şi aspectul himeric a două broaşte moi, ce se zbăteau între pereţii unui borcan de sticlă.
Nu mă descurajai şi mersei mai departe pe bulevard oferind o privelişte rară trecătorilor amatori de asemenea lucruri. Când ajunsei acasă, mama încuie uşa şi mă văzui silit să mă curăţ în mijlocul curţii, ne-scăpând bineînţeles din vedere recolta mea ştiinţifică.”

Aflăm de locuința doctorului Margulis și a familiei lui mai întâi de la Nicu, băiatul care se împrietenise cu Iacob (Jacques) mezinul familiei Margulis.

„Bãiatul știa bine străzile Bucureștilor și o mulțime de bucureșteni bine îl știau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, așa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
[...]
Marţi, 29 august [1944]
Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.
Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări, copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.”

În timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, Sebastian descrie instalarea posturilor de soldați în Piața Amzei și schimburile de focuri de pe Calea Victoriei, chiar sub ferestrele apartamentului său.

„Miercuri, 22 ianuarie [1941]
9 1/2 seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. Toţi laolaltă, poate că ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mîine — dacă va mai fi un „mîine" — să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai părea posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală. Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în faţa blocului nostru. °e la 5 au început împuşcăturile. N-am putut urmări exact ce se Petrecea, fiindcă toate balcoanele au trebuit să fie imediat evacuate. Am văzut doar cum dinspre Palat veneau cîteva sute de manifestanţi. Am intrat în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se striga; se cînta; se vocifera. Două- trei voci reuşeau să se desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem fraţii voştri!"
Totul a durat o oră. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat cîntînd fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe terasă. Jos, lîngă farmacie, era un lac de sînge şi o luminare aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat fusese ucis şi că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras, lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? — destul de indiferentă totuşi. M-am întors sus. Era absurd să încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la Bucureşti. Emisiunea a fost normală pînă la 8 fără un sfert, cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de pauză. Tîrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că Legiunea va fi victorioasă, că la Constanţa, Tecuci şi Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că miniştrii jidoviţi (Mihai Antonescu, Cancicov, Mareş), împreună cu trădătorii (Dimitriuc), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare (Evenimentul, Seara) publică manifeste legionare. Despre generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în manifestul citit la radio (cînd mai dispunea de post) afirma că în 24 de ore ordinea va fi restabilită.
Şi acum? Totul e posibil în noaptea asta. Nu e decît 11 seara. Pînă să se facă lumină de zi mai sunt încă 8 ore. Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot gîndul meu e acasă, la Mama, la Benu, la Papa. Oraşul e în complet întuneric, telefoanele nu răspund, postul de radio tace.
Joi, 23 ianuarie [1941]
10 dim. Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile. Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate. De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc transmisiuni oficiale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio a fost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează un nou manifest, în care anunţă că în faţa atacurilor rebele asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al Marelui Stat-Major dezminte defecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă. Magazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar. Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi la dreapta uşii. Se vede perfect gaura făcută în zid.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.

Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.

Sursa & Foto: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

Casa Bogdan-Culianu este locul unde s-a născut și a crescut savantul Ioan Petru Culianu (1950–1991), renumit istoric al religiilor, scriitor și eseist. Casa a aparținut bunicului său, Petru Bogdan, fost rector al Universității din Iași.

Casa a fost construită înainte de 1804, foarte probabil la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În timp, casa a aparținut lui Ioan Ianov (1834-1903), avocat și poet, iar din 1926 savantului Petru Bogdan, chimist și membru al Academiei Române, rector al Universității din Iași și director al Fundației Regale „Regele Ferdinand”. 

Începând cu 2011 pe amplasamentul fostei Case Bogdan-Culianu funcționează Centrul Medical Helicomed.

Sursa: Wikipedia RO / Foto: Casa familiei Culianu, în 1939 - observatorcultural.ro

Proiectat de strălucitul arhitect G. M. Cantacuzino, imobilul cu detalii bizantine și mediteraneene ar fi fost un dar oferit de industriașul Nicolae Malaxa lui Nae Ionescu, cel care a fost doctor în filosofie, profesor universitar și publicist, reprezentând o figură marcantă a epocii sale ca inițiator al unui curent filosofic bazat pe valori naționale și pe religia ortodoxă.

Nae Ionescu a murit în vila de la Băneasa la 15 martie 1940, de față fiind apropiata sa până în ultima clipă, Cella Delavrancea.

Sursa: https://b365.ro/exclusiv-vila-nae-ionescu-cu-buncar-si-tunel-secret-spre-aeroportul-baneasa-industriasul-malaxa-i-a-daruit-o-maresalul-antonescu-si-a-facut-o-resedinta-566196 / Foto: Alex Vega

Vila din Pitar‑Moșu, scăldată în lumină:

„[...] o casă sprintenă, cu terasă la etaj, ogradă pavată și grădină cu chioșc de verdeață. Casa albă părea pudrată în scânteierea soarelui de vară; trandafirii agățători izvorâți parcă din adâncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind fațada cu cochetul lor torent. Semăna atât de mult cu o vilă casa din Pitar-Moșu, încât ochii se mirau întâlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.”

Vila, între protocol și mirosul de cireș ars:

„Herr Direktor zâmbise, aprinzând o ţigară, la întrebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricând acuma sintetiza autonomia unei case cu două rânduri se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.
În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune confort de piele şi covoare şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie 4711 al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adânc ducea la…
Garsoniera tinărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit şi prefăcut oarecum în terasă dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pânză, mobilă.
Când ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.”

Dănuț, Adina și intrusul cu monoclu:

„Adina, nu mă mai iubeşti! se tângui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat… Jură-te, Adina! Te rog ju…
O sărutare se adânci ascuţit în buzele lui. Două minute îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adânc. Gâfâiau.
Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătându-şi suflarea, începu să o sărute la întâmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întâia ploaie, animalele tinere.
Sunt un prost! Sunt un prost! cânta bucuria lui cu ochi turburi.
Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.
Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.
Stai aici, dragă Dănuţ… Cuminte, Dănuţ… Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimântata, în pragul uşii, zvârcolindu-se.
La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului se deschise teatral.
Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?
Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dând drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.
Dar dumneata?
Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.
Domnul zâmbea ironic, trăgându-şi maşinal manşetele. Revăzându-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.
Ieşi afară!
Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti! … Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zâmbet strâmb.
Ieşi afară!
Tinere!
Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.
Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!
Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurând. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.
Bravo, cavalere! Dar după câte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!
Laşule!
Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!
Ramolitule!
Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintând spre Dănuţ cu braţ răzbunător.
Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.
Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!
Casa dumitale? Aha!
O îmbrânci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întâia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.
Dănuţ îl măsură adânc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vinat pe amândoi obrajii domnul se uita la Dănuţ ca la mina dentistului după ce ţi-a scos măseaua.
Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflând astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pământ.
Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor când se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe când domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, când îşi iau din nou în primire demnitatea.”

Somnul neliniștit al lui Dănuț și bilețelul ștrengăresc al Olguței:

„În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trântit cu urechea la pământ, ascultând zvonuri depărtate. Dormea cum alţii îşi aduc aminte. Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă decât cealaltă, în care amintirile aveau relieful zilelor de arşiţă şi mister de umbră opacă.
Uneori zâmbea cu fugare tresăriri de buze cui? …
Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul anunţ: Pentru Gheorghiţă, Gheorghiţă, să mergi binişor mine dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoate botinele din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe afară, tu fii deştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul Nae are să creadă că plouă. El nu-i deştept ca tine!”

Aici locuiește Mircea Balmuș, cel mai bun prieten al lui Dănuț. Părinții lui se mutaseră din Iași în Capitală iar mama lui, căreia toți îi spuneau Cucoana Catinca, transformase casa într-o gospodărie cu tipic moldovenesc. 

„Căsuță cu patru odăi, mobilă bătrânească, miros de podele ceruite și de fructe.”

„În casa din Popa Nan 24 cucoana Catinca decretase moldovenismul, se vorbea moldovonește, se mânca moldovenește, se trăia moldovenește.”

„În ogradă, nu curte, era o poiată, nu cușcă de păsări, o hulubărie, nu porumbar, un felinar cu gaz și cu câne adus de la Iași, care nici pe solul Munteniei nu se simțea solidar cu motanul moldovan, prin lene și locul nașterii. În fața scării de intrare, la dreapta și la stânga, două ciubere cu leandri aprindeau flori roze. În această casă modestă dar vie, Dănuț regăsise parfumul patriarhal al copilăriei și moalea inflexiune a vorbei moldovenești.”

Ospitalitatea moldovenească la București:

„Cucoana Catinca vărsă bulionul. Şi bulionul fierbinte dovedi lui Dănuţ cât era de înfometat.
Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă-i făcut cu drotul! se indignă glasul cucoanei Catinca, în timp ce degetele culegeau admirativ o buclă în spirală cu fulger arămiu.
Îi ridică farfuria de supă.
Mă rog, să faci bine să nu te saturi cu pârjoale, că mai este şi pui fript… şi nişte ştrudel de care-ţi place.
Una din cele patru odăi ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.
Mai bine să am eu un pat pentru moldovenii mei decât salon pentru munteni.
Alături era odaia lui Mircea.
Aproape toate versurile lui Dănuţ fuseseră scrise în odaia musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica îşi încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.
Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moşu, dar versurile numai la biroul de nuc cu scaun sculptat.
E drept că din casa cucoanei Catinca Bucureştiul avea alt sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor groşi.
Un cuc cânta în faţa celui ce scria la birou, anunţând optimist orele.”

Casa memorială „George Enescu” din Sinaia este un muzeu memorial amenajat în Vila Luminiș, în Cartierul Cumpătu din Sinaia.

Vila este realizată în stil neo-românesc în perioada 1923-1926, după planurile arhitectului Radu Dudescu. 

Aici, George Enescu era vizitat de Cella Delavrancea, pianistă și scriitoare, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.

Sursa: Wikipedia RO

„Ludwig, în ce-l priveşte, locuise pe Strada Hirscher, într-un apartament închiriat la etajul întâi al unei case micuţe şi a descris şi el mobilele pictate cu bujori roşii, lemnăria, dantelată la colţuri, spătarul scaunelor cu inimioară decupată, podelele de scândură date cu ceară şi ferestrele pline de muşcate albe şi roşii.”

„Willi Hahner fusese ridicat împreună cu nevasta lui, de-acasă, de pe Livada Poştei, unde locuia, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mulţi saşi din România, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, au ajuns atunci în lagărele de aşa-zisă muncă din Uniunea Sovietică.[...] Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie şi să se întoarcă în căsuţa lui cu grădină de pe Livada Poştei, îşi îndrepta privirile albastre spre cerul de aceeaşi culoare, cu speranţă.[...]Willi i-a vorbit unui om cu care se împrietenise, Ludwig, despre căsuţa lui de pe deal, despre trandafirii roşii, căţărători, de la intrare, despre cămăruţele intime în care-şi ducea viaţa simplă cu nevasta lui.”

„Nu știu cum a găsit o femeie cu traumele ei puterea de a nu se refugia în biserică și de a nu-i judeca pe ceilalți. Ea credea în tata și-n mine și s-a dovedit că unul dintre dumnezeii ăștia nu era adevărat, iar celălalt nu a putut face nimic pentru a o salva. Celălalt stă acum în bucătăria iluminată în fâșii portocalii și se uită la lucrurile care nu s-au terminat. Viața ta s-a terminat, mamă, dar nu și sticla de Spark de la Sano pe care ai folosit-o înainte să te internezi în spital. Mai are vreo doi centimetri pe fund și încă nu sunt pregătit să-i folosesc. Nici borcănașele din care degetele tale au cules frunzulițe de oregano și cimbru ultima oară când am gătit împreună nu s-au terminat. Mereu folosesc altele. Paginile pe care le-ai îndoit în cărțile mele nu vor fi niciodată îndreptate. Petele de pe prosopul deasupra căruia ai încercat de una singură să mănânci nu vor fi niciodată spălate. Cămașa albă cu flori de cireș stă în cutia cu puținele haine pe care le-am mai găsit. Nimic din ce ai atins nu a fost aruncat.
Nu știu cât va dura doliul după tine și nici nu cred că durează. El doar este. Să dureze ar însemna că la un moment dat va dispărea. El doar este și va fi, la fel ca alcoolismul tatei.
Alte lucruri durează. Când am ieșit pe uliță cu felia de pâine cu dulceață de prune și am refuzat să o împart cu Cristinuța, pumnul ei binemeritat mi-a făcut o vânătaie care a durat. Când am aflat că Moș Crăciun nu există, fiindcă paznicul de la grădiniță a purtat o mască din plastic – jignind inteligența tuturor copiilor din sat –, dezamăgirea a durat. Când tata a terminat în fața mea sticla de Scandic și mi-a spus pentru prima oară că de mâine nu va mai bea, speranța a durat.
Tu, mamă, nu durezi. Ești.”

„De când te știu, ai tot golit sticle și n-ai umplut nimic. Mama, colegele, iubitele, filmele, cărțile nu au putut suplini spațiul pe care l-ai lăsat în mine și la care te uiți mândru acum, de parcă lipsa influenței tale asupra mea e cel mai mare dar pe care mi l-ai fi putut da. Tati, ieșim să ne jucăm cu mingea? Îmi repari și mie bicicleta? Vii cu mine să căutăm piese la chinezi? Mergem la pescuit? Mergem la circ? Băi, Iuli, păi, în seara asta se dă Liv Fri or Dai Hard pentru prima oară! Nu vrei să stai cu tati să-l vedem? Hai că facem o șeptică sau skanderbeg la publicitate, ce vrei tu.
Săptămână de săptămână se derulau dansurile lui Van Damme, obiectele aruncate de Chan, mașinile lui Statham, ringurile de box ale lui Stallone, clonele lui Lee, fiicele lui Neeson, femeile lui Gibson, mitralierele lui Lundgren și exploziile lui Willis. Ani de zile te-am văzut cum îi priveai din pat pe acei bărbați de acțiune, pe acei bărbați care învingeau orice dificultate, își refăceau viețile și puneau mâna pe fată. Depresia nu exista în lumea lor, trauma se vindeca prin răzbunare, alcoolismul dura o noapte. Caloriferul ardea, ProTV derula, ventilatorul bătea și Antena relua. What did I  just say? You just asked everybody to  pick up their Samurai swords and shave your butt! The world ain’t all sunshine and rainbows. Yippie-Kai-Yay, motherfucker! se mișcau buzele mele pe replicile ecranului învelit în fosfor. Le știam pe de rost. Am învățat ce filme se dădeau de Crăciun, de Paște, vara și faptul că-mi refuzai orice activitate care ar fi pre-supus să te dai jos din pat.
Fiindcă te rugasem să nu mă lași să câștig la skanderbeg, mi-ai doborât mâna de sute de ori, până când, la 19 ani, după ce alcoolul ți-a topit mușchii mai bine de două decenii, te-am pus. A  fost victoria pe care mi-am dorit-o toată copilăria și pe care am urât-o în secunda în care am obținut-o. M-am revoltat, am insistat că m-ai lăsat, speram că m-ai lăsat, știam că nu m-ai lăsat.”

„Eu nu i-am cunoscut corpul Andrei iubind-o, Guță, ci spălând-o. Ne-am spălat unul pe altul în cada ei, din apartamentul pe care-l împărțea cu sora ei, care m-a urât de când m-a văzut, doar pentru că existam. A fost ciudat să cunosc corpul Andrei. Nu avea deloc sâni. Nu erau micuți, ci pur și simplu nu erau. Pieptul era de copil, dar vocea era de femeie și privirea era de femeie și mâna cu care mi-a cunoscut corpul era de femeie. Am ascultat I don’t believe in an interventionist God, but I know, darling, that you do și mi-a numărat alunițele de pe corp cu o tandrețe de iubită și o fixație de patolog, spunând că un om, în orice moment, trebuie să știe numărul exact de alunițe pe care-l are.
În dormitorul ei avea peste o sută de cactuși de toate mărimile, pe pervaz și pe podea, lângă pat și pe birou. Doar după ce am părăsit-o m-am gândit la cum aș fi putut cădea peste ei când o dansam prin cameră, când ne aruncam hainele de pe noi sau când ne plimbam noaptea până la fereastră. Prezența Andrei îmblânzea cactușii și-mi oferea în mijlocul a mii de spini un spațiu mai sigur decât în propria familie. Mâna ei se plimba pe deasupra lor de parcă era făcută din aceleași celule. Când se înțepa și îi curgeau câteva picături, sângele nu se pierdea pentru că aceeași mână tăia câteva palete de opuntia și pregătea din sucul lor limonadă.
Andra nu a fost un agresor. Andra nu a fost o victimă. Andra era autonomă și m-a primit în autonomia ei și m-a lăsat s-o iubesc fără cea mai mică dorință de a mă schimba.”

„– Cre’ că era prin februarie. Mamăă, era un ger dă crăpa pietrili! Noi n-aveam lemne. Era vai dă mama noastră. Tata, dă când să făcea vinu’, nu să mai ducea la muncă. Bea câte cinci kilograme dă vin pă zi. Cinci kile dă vin ca să le bei zi dă zi e extrem de mult, punctează el, iar eu mă uit la tata, care lipește capul unei figurine așezate pe un scăunel. Așa că n-aveam lemne. Am avut o linie dă salcâmi pă lângă gard, da’ am tăiat-o când eram copii și-am terminat-o în vreo doi sau trei ani. Și, dacă n-aveam, băgam dîn cocenii dă-i mânca vitele. Dacă băgai pă frigu’ ăla doi snopi dă coceni în foc, d-abea s-amorțea, da’ peste noapte era crimă. Și-atunci vorbisem și noi cum făcea toată lumea. Marea majoritate băga fire pă la contoare să blocheze circuitu’ și fura curent cu reșouri dîn alea făcute-n BCA cu nichelină. La alea, dacă lăsai contoru’ liber, îl zăpăcea, te scotea mii dă lei. Și făcuse mama rost dă un reșou dîn ăla. Două fire dă conductor cu ștecher erau legate la un capăt și, dincoace, unde să lega nichelina pă plus și pă nul, să făcea o spirală săpată-n BCA. Dar nu era acoperită. Deci, acolo, dacă puneai mâna, te electrocutai. La aia trebuia să ai foarte mare grijă să n-o atingi cu apă, să n-o atingi cu mâna udă, să n-o atingi în multe feluri, că te trăgea Dumnezeu dă urechi și dracu’ dă coaie. Ca să nu-nregistreze contoru’, aveam un fir dă-l agățam între două puncte. În momentul în care făceai contact pă astea două puncte, consumul nu mai trecea prin contor. Da’ era și pericol, că putea să facă o flamă de-ți lua foc casa. Deci cine ți-l monta îți arăta, că era posibil să-ți vină control și trebuia să te duci repede să-l scoți. Un vecin n-a avut mâna sigură și l-a-ngropat popa Lăcustă în spatele casei, în grădină, lângă praz, că cică s-a suicis.”

„Dar Iulian nu-mi răspunde. Privește către un bărbat slab într-o cămașă albă, apretată, cu o pălărie prea închisă pentru căldura asta. Într-o mână ține un buchet imens de dalii albe-mov, cu cealaltă își netezește cămașa și încearcă să-și convingă cravata să-l lase să respire. Ochii îi fug către fiecare trecător. Are una din figurile pe care știu că le-am mai văzut în cartier.
– Uite, măi, și tu la el, ce drăguț. Își așteaptă soția. Vezi? El n-a exagerat, a rămas la mișcarea clasică.
Dau să plecăm, dar Iulian stă pe loc. Până să-l întreb ce are, bărbatul se apropie de noi.
– Nu trebuia să te holbezi, îi șoptesc.
Omul își dă jos pălăria și ne lasă să-i vedem părul asudat. Îmi întinde buchetul și respiră sacadat. Îl iau. Mâna liberă și-o bagă în pălărie. Mă aștept să scoată ceva, ca un fel de magician ambulant, dar îmi dau seama că își ascunde tremurul.
– Eu… Eu… nu știu. Tu, tu ești.
Îi întind înapoi buchetul, dar își retrage mâinile la spate. Mă duc să-l pun pe un tufiș. El mă urmează și-și șterge un ochi.
– Eu sunt tatăl tău. Iartă-mă.
Iulian îmi oprește mâna cu care scot din rucsac sprayul cu piper.
– Să trăiești, nea Lică, îi spune el bărbatului.
– Să trăiești, Iulică, îi dă bărbatul mâna.
– El e prietenul tatei, nu te speria. Nu e periculos. E om bun. Poate a băut. Ai băut, nea Lică?
– N-am băut de-o săptămână, spune acest nea Lică și-și șterge obrazul. Măgduță, tu ești fiica mea.
Își pipăie pantalonii călcați la dungă, scoate din buzunarul de la spate niște fotografii și mi le întinde. Mâna lui udă o atinge pe a mea.
– Noi doi n-am stat vreodată unu’ lângă altu’, da’ am poză cu mamă-ta și cu mine. Ea mi-a dat și cu tine. Uite, aici eram io și mamă-ta la Jegălia. Aici aveai trei ani și-ți făcuse tort dă mere, ți să vede dințișoru’. Azi e ziua ta și n-am mai putut…
Mă uit la ele. Sunt eu și dințișorul meu. Sunt eu la toate serbările. Sunt eu nedormită în excursie la Predeal. Aceleași poze ca în albumul de acasă. Nu știu cine e bărbatul de pe malul Dunării, dar știu că cea pe care o îmbrățișează e mama. Îi recunosc părul, ochii mijiți la soare și tinerețea. Aia e mama și aia sunt eu. Cine e omul ăsta nu știu, așa că îi așez pozele pe tufiș. Unele cad, cade și el în genunchi. Iulian se apleacă să-l ajute să le adune. Nu-mi pasă. Poate să facă ce vrea el. Eu mă duc spre metrou. Am de gând să-mi mănânc rulourile cu anghilă, să mă uit la acvariu și să mă gândesc la disertația pe care trebuie s-o termin. E important să-mi dau silința dacă vreau zece. Încă am niște cărți de citit. Poate trec și pe la Cărturești. Cartela de metrou e încărcată, bani cash pentru bacșiș am, trebuie să merg și la baie. Sper să nu mă pună chelnerul la masa de lângă bucătărie.
– Stai, Magda! Stai un pic, mă strigă Iulian.
Aleargă și mă ajunge. Se pune în fața mea și îmi ia mâna.
– Stai puțin, că omul nu e nebun. A făcut armata cu tata lângă Jegălia. Acolo a cunoscut-o tata pe 
mama. Înțelegi?
– Ratăm rezervarea dacă nu ne grăbim.
– Magda, omu’ are poze cu tine și nu e pedofil, că-l cunosc. Trage la măsea, dar acuma nu miroase a băutură și a făcut armata cu tata lângă satul nostru. Bărbații din generația lui nu se-nghesuie să-și recunoască copiii la naștere, d-apoi după atâția ani. Nu cred că inventează.
– Despre ce dracului vorbești, Iulian? Am 26 de ani! Ce tată crezi tu că mai vine la mine după 26 de ani? Unde dracului te crezi aici? La Surprize, Surprize?”

„Tufănelelor e baza voastră. Babele de aici vă cunosc părinții. Alegeți o grădină neîngrijită, jumuliți un tufiș, începeți curățenia. Îți place să lași puțină dezordine, o buruiană, un melc, niște praf, așa cum la tine acasă n-ai putea. Ridicați pereții, întindeți polistirenul pe jos, găuriți o fereastră, instalați o ușă, scrieți cu cariocile HADICAPATELE NESĂNĂTOSELE, acoperiți casa cu crengi, vă băgați înăuntru, legați ușa cu scotch, s-a făcut seară, aprindeți lumânarea, vă întindeți una lângă alta, desfaceți pungile, deschideți dozele, Tatiana dă play pe Nokia XpressMusic la Celia – Șoapte. Pe stradă se aud copitele unei iepe și ale mânzului ei. Dimineață nu mai găsiți nimic. O  luați de la capăt. Dacă nu v-ați confirma una alteia că ziua de ieri s-a întâmplat, nu ați avea niciun simț al trecutului.”

„La asta visează și eroii poveștii noastre, Ionuț și Diana, colegi de școală, vecini și parteneri de joacă. Amândoi locuiesc de când se știu în Ferentari, pe Strada Trompetului. (dacă vă întrebați ce-i aia un „trompet”, aflați că nu e deloc același lucru cu o „trompetă”! Trompeta este un instrument, în timp ce trompetul este instrumentistul care cântă la ea.) (...) Într-o după-amiază cam plictisitoare, în care temele la mate îți dau bătăi de cap și nimic nu pare să se lege (nici pisoiul n-are chef de joacă și preferă să doarmă!), cel mai bine este să ieși din casă și să-ți cauți prietenii. Ionuț își ia kendama, obiectul la care ține cel mai mult, se strecoară pe lângă camera bunicii și iese afară, pe strada pustie, toropită de căldură. Se îndreaptă către numărul 9A și sună la casa cu poartă verde, unde locuiește Diana.
 Când Ionuț a venit să o cheme la joacă, Diana i-a zis mai întâi că nu iese, dar el a tot insistat.
 — Hai, Diana, am învățat niște scheme noi, hai să-ți arăt!”

„Permiteți-mi o digresiune. Mă voi opri o clipă asupra incredibilei erori onomastice pe care a făcut-o Mircea Ivănescu, cel mai mare pisicofil din istoria culturii românești, care trebuie analizat în tandem cu Ion Barbu, cel mai mare caninofil, despre care legenda susține că ar fi găzduit în curtea de pe Carol Davila nr. 8 același număr de câini câți pisoi avea Mircea Ivănescu: doisprezece.”

„Înainte de pisici au fost câinii. Nu mă gândisem vreodată că aș fi putut găzdui vreunul în apartamentul cât o cutie de pantofi din Ozana. Atâta doar că omul (își) propune zadarnic, câtă vreme cel care dispune e situat mult dea-supra, în intervale inaccesibile. Prin urmare, a trebuit să încerc să cazez, la câțiva ani distanță, doi câini în apartamentul din Aleea Valea Buzăului 5, înainte de-a începe să colecționez pisici și să le fac loc sub pat și pe el, pe frigider și în cuptor, în spatele mașinii de spălat și între rândurile de cărți din bibliotecă, și în general în orice loc în care pătrunderea părea o imposibilitate faptică.”

„La un moment dat, am schimbat apartamentul. La alt moment dat, am schimbat maşina soției. Iar la al treilea moment dat, am schimbat și soția. Non c'è due senza tre, îmi va fi şoptit pesemne un spiriduş pus pe șotii. (To whom it may concern, prima fusese Mihaela.) Trecerea din Ozana în Titan a fost ca mutatul din Fonte Laurentina la Galleria Borghese. Singurii neschimbați au rămas Melville și Klinger, care ajunseseră să se iubească de-a binelea și să se joace toată ziulica, în ciuda hârâielilor și mârâielilor ocazionalet Însă oricum i-ai fi numărat, de la stânga la dreapta sau invers, tot doi ieșeau. Iar mie mi se părea că erau puțini.”