Strada Piscul Crăsani, nr. 35

„Dar Iulian nu-mi răspunde. Privește către un bărbat slab într-o cămașă albă, apretată, cu o pălărie prea închisă pentru căldura asta. Într-o mână ține un buchet imens de dalii albe-mov, cu cealaltă își netezește cămașa și încearcă să-și convingă cravata să-l lase să respire. Ochii îi fug către fiecare trecător. Are una din figurile pe care știu că le-am mai văzut în cartier.
– Uite, măi, și tu la el, ce drăguț. Își așteaptă soția. Vezi? El n-a exagerat, a rămas la mișcarea clasică.
Dau să plecăm, dar Iulian stă pe loc. Până să-l întreb ce are, bărbatul se apropie de noi.
– Nu trebuia să te holbezi, îi șoptesc.
Omul își dă jos pălăria și ne lasă să-i vedem părul asudat. Îmi întinde buchetul și respiră sacadat. Îl iau. Mâna liberă și-o bagă în pălărie. Mă aștept să scoată ceva, ca un fel de magician ambulant, dar îmi dau seama că își ascunde tremurul.
– Eu… Eu… nu știu. Tu, tu ești.
Îi întind înapoi buchetul, dar își retrage mâinile la spate. Mă duc să-l pun pe un tufiș. El mă urmează și-și șterge un ochi.
– Eu sunt tatăl tău. Iartă-mă.
Iulian îmi oprește mâna cu care scot din rucsac sprayul cu piper.
– Să trăiești, nea Lică, îi spune el bărbatului.
– Să trăiești, Iulică, îi dă bărbatul mâna.
– El e prietenul tatei, nu te speria. Nu e periculos. E om bun. Poate a băut. Ai băut, nea Lică?
– N-am băut de-o săptămână, spune acest nea Lică și-și șterge obrazul. Măgduță, tu ești fiica mea.
Își pipăie pantalonii călcați la dungă, scoate din buzunarul de la spate niște fotografii și mi le întinde. Mâna lui udă o atinge pe a mea.
– Noi doi n-am stat vreodată unu’ lângă altu’, da’ am poză cu mamă-ta și cu mine. Ea mi-a dat și cu tine. Uite, aici eram io și mamă-ta la Jegălia. Aici aveai trei ani și-ți făcuse tort dă mere, ți să vede dințișoru’. Azi e ziua ta și n-am mai putut…
Mă uit la ele. Sunt eu și dințișorul meu. Sunt eu la toate serbările. Sunt eu nedormită în excursie la Predeal. Aceleași poze ca în albumul de acasă. Nu știu cine e bărbatul de pe malul Dunării, dar știu că cea pe care o îmbrățișează e mama. Îi recunosc părul, ochii mijiți la soare și tinerețea. Aia e mama și aia sunt eu. Cine e omul ăsta nu știu, așa că îi așez pozele pe tufiș. Unele cad, cade și el în genunchi. Iulian se apleacă să-l ajute să le adune. Nu-mi pasă. Poate să facă ce vrea el. Eu mă duc spre metrou. Am de gând să-mi mănânc rulourile cu anghilă, să mă uit la acvariu și să mă gândesc la disertația pe care trebuie s-o termin. E important să-mi dau silința dacă vreau zece. Încă am niște cărți de citit. Poate trec și pe la Cărturești. Cartela de metrou e încărcată, bani cash pentru bacșiș am, trebuie să merg și la baie. Sper să nu mă pună chelnerul la masa de lângă bucătărie.
– Stai, Magda! Stai un pic, mă strigă Iulian.
Aleargă și mă ajunge. Se pune în fața mea și îmi ia mâna.
– Stai puțin, că omul nu e nebun. A făcut armata cu tata lângă Jegălia. Acolo a cunoscut-o tata pe 
mama. Înțelegi?
– Ratăm rezervarea dacă nu ne grăbim.
– Magda, omu’ are poze cu tine și nu e pedofil, că-l cunosc. Trage la măsea, dar acuma nu miroase a băutură și a făcut armata cu tata lângă satul nostru. Bărbații din generația lui nu se-nghesuie să-și recunoască copiii la naștere, d-apoi după atâția ani. Nu cred că inventează.
– Despre ce dracului vorbești, Iulian? Am 26 de ani! Ce tată crezi tu că mai vine la mine după 26 de ani? Unde dracului te crezi aici? La Surprize, Surprize?”