Strada Pitar Moș, nr. 20

Sadoveanu ajunsese să locuiască în Pitar Moș 20 în perioada comunistă, după ce începuse să își manifeste înclinații către literatura proletcultistă, primind chiar funcția de Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. În Amintiri din Casa Scriitorilor, Corneliu Leu scrie:

„Când Sadoveanu a ajuns în funcții reprezentative și i s-a pus milițian cu post fix la poartă, pe strada Pitar Moș, se spune că ministrul de interne Teohari Georgescu i-a atras atenția că are nevoie și de un însoțitor permanent în casă, la birou și în mașină, un fel de bodyguard cu funcție dublă: «și a te apăra, și a observa și raporta tot ce faci».
Conu Mihai a făcut întâi un semn de acceptare, apoi s-a mișcat și a ridicat degetul ca și cum s-ar fi răzgândit.
– Aveți ceva împotrivă? [...]
– Da, a răspuns taciturnul: să știe șah.
A doua zi s-a prezentat la el un agent între două vârste, cu o cutie de șah subsuoară [...] Sadoveanu a evaluat valoarea pieselor de fildeș, apoi i-a indicat:
– Șezi în camera de alături. Vii aici cu tabla, întotdeauna după ce îmi iau micul dejun.”

Sursa: Metropotam.ro, via Bucureștiul Secret

Vila din Pitar‑Moșu, scăldată în lumină:

„[...] o casă sprintenă, cu terasă la etaj, ogradă pavată și grădină cu chioșc de verdeață. Casa albă părea pudrată în scânteierea soarelui de vară; trandafirii agățători izvorâți parcă din adâncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind fațada cu cochetul lor torent. Semăna atât de mult cu o vilă casa din Pitar-Moșu, încât ochii se mirau întâlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.”

Vila, între protocol și mirosul de cireș ars:

„Herr Direktor zâmbise, aprinzând o ţigară, la întrebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricând acuma sintetiza autonomia unei case cu două rânduri se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.
În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune confort de piele şi covoare şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie 4711 al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adânc ducea la…
Garsoniera tinărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit şi prefăcut oarecum în terasă dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pânză, mobilă.
Când ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.”

Dănuț, Adina și intrusul cu monoclu:

„Adina, nu mă mai iubeşti! se tângui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat… Jură-te, Adina! Te rog ju…
O sărutare se adânci ascuţit în buzele lui. Două minute îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adânc. Gâfâiau.
Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătându-şi suflarea, începu să o sărute la întâmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întâia ploaie, animalele tinere.
Sunt un prost! Sunt un prost! cânta bucuria lui cu ochi turburi.
Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.
Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.
Stai aici, dragă Dănuţ… Cuminte, Dănuţ… Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimântata, în pragul uşii, zvârcolindu-se.
La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului se deschise teatral.
Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?
Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dând drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.
Dar dumneata?
Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.
Domnul zâmbea ironic, trăgându-şi maşinal manşetele. Revăzându-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.
Ieşi afară!
Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti! … Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zâmbet strâmb.
Ieşi afară!
Tinere!
Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.
Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!
Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurând. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.
Bravo, cavalere! Dar după câte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!
Laşule!
Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!
Ramolitule!
Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintând spre Dănuţ cu braţ răzbunător.
Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.
Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!
Casa dumitale? Aha!
O îmbrânci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întâia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.
Dănuţ îl măsură adânc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vinat pe amândoi obrajii domnul se uita la Dănuţ ca la mina dentistului după ce ţi-a scos măseaua.
Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflând astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pământ.
Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor când se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe când domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, când îşi iau din nou în primire demnitatea.”

Somnul neliniștit al lui Dănuț și bilețelul ștrengăresc al Olguței:

„În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trântit cu urechea la pământ, ascultând zvonuri depărtate. Dormea cum alţii îşi aduc aminte. Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă decât cealaltă, în care amintirile aveau relieful zilelor de arşiţă şi mister de umbră opacă.
Uneori zâmbea cu fugare tresăriri de buze cui? …
Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul anunţ: Pentru Gheorghiţă, Gheorghiţă, să mergi binişor mine dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoate botinele din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe afară, tu fii deştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul Nae are să creadă că plouă. El nu-i deştept ca tine!”