Strada Părăluțelor, nr. 10B

„Nu știu cum a găsit o femeie cu traumele ei puterea de a nu se refugia în biserică și de a nu-i judeca pe ceilalți. Ea credea în tata și-n mine și s-a dovedit că unul dintre dumnezeii ăștia nu era adevărat, iar celălalt nu a putut face nimic pentru a o salva. Celălalt stă acum în bucătăria iluminată în fâșii portocalii și se uită la lucrurile care nu s-au terminat. Viața ta s-a terminat, mamă, dar nu și sticla de Spark de la Sano pe care ai folosit-o înainte să te internezi în spital. Mai are vreo doi centimetri pe fund și încă nu sunt pregătit să-i folosesc. Nici borcănașele din care degetele tale au cules frunzulițe de oregano și cimbru ultima oară când am gătit împreună nu s-au terminat. Mereu folosesc altele. Paginile pe care le-ai îndoit în cărțile mele nu vor fi niciodată îndreptate. Petele de pe prosopul deasupra căruia ai încercat de una singură să mănânci nu vor fi niciodată spălate. Cămașa albă cu flori de cireș stă în cutia cu puținele haine pe care le-am mai găsit. Nimic din ce ai atins nu a fost aruncat.
Nu știu cât va dura doliul după tine și nici nu cred că durează. El doar este. Să dureze ar însemna că la un moment dat va dispărea. El doar este și va fi, la fel ca alcoolismul tatei.
Alte lucruri durează. Când am ieșit pe uliță cu felia de pâine cu dulceață de prune și am refuzat să o împart cu Cristinuța, pumnul ei binemeritat mi-a făcut o vânătaie care a durat. Când am aflat că Moș Crăciun nu există, fiindcă paznicul de la grădiniță a purtat o mască din plastic – jignind inteligența tuturor copiilor din sat –, dezamăgirea a durat. Când tata a terminat în fața mea sticla de Scandic și mi-a spus pentru prima oară că de mâine nu va mai bea, speranța a durat.
Tu, mamă, nu durezi. Ești.”