Pădurea Pasărea

În tradiția populară, se credea, printre altele, ca mătrăguna, cunoscută și sub numele de belladona, are proprietăți magice, oferă frumusețe și... mărită fetele tinere. Oana care își petrecea verile la pădure la casa bunicului ei face un asemenea ritual într-o noapte, la care asistă fără să vrea și unul dintre băieții tineri din gașca ei. Povestea o auzim tot de la Zaharia Fărâmă prin filtrul amintirilor lui și poveștilor auzite de la alții. 

"[...] E o poveste care ţine aproape o sută de ani. Dar să zicem că cunoaşteţi începutul şi că sîntem acum în 1915, în anul cînd am cunoscut-o eu. Băieţii o întîlniseră şi se împrieteniseră cu ea cîteva luni mai înainte, tot umblînd pe la marginile oraşului după pivniţe părăsite. Şi dintre toţi, Oana se împrietenise mai mult cu Lixandru şi Darvari. Iar în vara următoare, în 1916, băieţii veneau sîmbăta la Obor şi Oana îi lua în brişcă şi se duceau la bunică-său, în pădurea Paserea, şi rămîneau acolo pînă luni dimineaţa. Oanei îi plăcea de ei, că erau toţi băieţi dezgheţaţi şi aveau imaginaţie. Căci imaginaţie avea şi ea, şi încă destulă deşi, cum o să vedeţi, o avea în felul ei. S-au întîmplat multe acolo, nopţile, în pădurea de la Paserea. Nu le-am aflat nici eu pe toate. Dar ce-am aflat mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg de ce-au pornit băieţii ăştia pe căi atît de neobişnuite. Pentru că trebuie să ştiţi că, în afară de Lixandru, care avea atunci vreo paisprezece ani, toţi ceilalţi cinci erau nişte copii, aveau între unsprezece şi doisprezece ani. De prima întîmplare am aflat de la Ionescu. Se pare că într-o noapte din vara aceea, pe la începutul lui iunie, Ionescu s-a trezit, că i-a fost sete, şi a ieşit afară să caute doniţa cu apă. Băieţii dormeau într-un fel de hambar, alături de casa pădurarului, chiar în inima pădurii. Şi Ionescu, după ce a băut, a privit spre pădure şi i s-a părut că vede o arătare şi i-a fost frică. Dar şi-a dat repede seama că era Oana şi atunci, în picioarele goale, s-a luat după ea, că Ionescu ăsta era din fire un copil curios. Era lună şi putea s-o urmărească de departe. Dar n-a mers mult. Oana s-a oprit la marginea unui luminiş şi-a tras rochia de pe ea şi-a rămas goală, A îngenuncheat întîi şi a căutat ceva între buruieni, apoi s-a ridicat şi a început să dănţuiască învîrtindu-se în cerc, cîntînd şi murmurînd. Băiatul nu auzea tot, dar auzea refrenul: „Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!...” El, copil, nu-şi dădea seama că e un descîntec de dragoste, o vrajă de măritiş. Şedea acolo, ascuns după un copac, la cîţiva metri, şi se pregătea s-o sperie, cînd o văzu deodată pe Oana oprindu-se din dănţuit, punîndu-şi mîinile în şold şi strigînd: „Mărită-mă, fă ! că mi s-au înfierbîntat creierii!...” Şi în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare, ca un fel de femeie bătrînă, îmbrăcată în zdrenţe, despletită şi cu o salbă de aur la gît şi s-a repezit ameninţătoare spre Oana. ,,Ho, nebuno! i-a strigat bătrîna. Ho, că n-ai împlinit încă paisprezece ani!...” Oana a căzut în genunchi şi şi-a plecat capul. «Potoleşte-te, a continuat bătrîna. Că ce ţi-a fost ursit, eu nu pot dezlega. Cînd ţi-o fi şi-o fi de măritiş, să te duci la munte, că de-acolo îţi vine bărbat. Năzdrăvan ca şi tine, călare pe doi cai şi cu o năframă roşie la gît...»”