Biografic

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."

„Baletul e de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, și se ține la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, de pe strada Viitorului, aproape de Piața Galați. E o casă veche, cu două etaje, care seamănă un pic cu fosta mea grădiniță de pe Dacia. În fiecare încăpere a casei se întâmplă câte ceva, e un zumzet continuu de șoimi și de pionieri din tot sectorul 2. Parcă suntem cu toții într-un stup.
[...] aștept ca tovarășa profesoară să ajungă în dreptul meu. 
N-o să scap și de data asta, mai bine mă aplec, flexez, întind.
- Spatele drept și pieptul în față! Un’, doi, trei, patru…
Jap! îmi trosnește o linie peste picioare. Mă doare și încep să plâng fără zgomot.
Așa era la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, puteau să facă din tine orice, chiar și balerină!”

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.

Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.

Sursa & Foto: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

„— Cum te cheamă pe tine?
— Popescu Adina, hî! am răspuns prompt, așa cum mă învățase mama să fac în caz de pierdere, rătăcire sau răpire. Și stau pe Calea Moșilor număru’ osutăoptzeci, bloc douăzeci, etajul unu…”

„Duminică, merg cu Anton în Herăstrău. El mi-arată păsări, copaci, flori, iar Casa Scânteii se vede mare, dincolo de lac. Acolo lucrează el. Eu mă tot gândesc la tovarășa Dușa și la faptul că mi-a zis să fiu Veronica. Ne întoarcem acasă cu autobuzul. În autobuz, cânt un cântec de la grădiniță. Anton îmi zice: — Nu mai cânta, că-i deranjezi pe oameni! O tanti zice: — Lăsați-o, domnule, să cânte! La ce vremuri trăim… lăsați copilul să cânte!”

„Acum, noi locuim împreună cu bunica, pe strada Știrbei Vodă, într-un bloc dărăpănat. Anton spune că blocul a prins multe cutremure, iar la următorul mai mare, o să cadă. Lui Anton îi e frică să mai stea aici. Și mamei îi e frică de bunica.”

„În drum spre casă, găsim trandafirii dinspre Televiziune, îmbobociți și înghețați. Luăm câțiva pentru mama. Mama e croitoreasă – îmi face rochia pentru serbare. Eu voi fi Veronica. Voi avea o rochie verde și părul prins în codițe, cu pampoane galbene, din hârtie creponată.”

„— Copiii, azi avem o acțiune. Vom merge la Monumentul Eroilor, ca să vedem cum copiii din clasa a II-a vor fi făcuți pionieri. Vor primi onorul din partea Șoimilor Patriei de la grădinița noastră. Doar că eu nu sunt șoim, sunt în șorțulețul meu bleu. Tovarășa Dușa îmi zice: — Nu te supăra! Doar că s-a întâmplat astăzi să nu fii îmbrăcată în șoim… Nu-i nici o nenorocire, vei merge data viitoare!”

„Până într-a III-a nu l-am băgat deloc în seamă pe Mandea Viorel, deși se ținea ca scaiul de mine. A venit o dată și când am mers la șah, pe Lipscani. Am dat de el în tramvaiul 21, stătea pe un scaun mai din spate și se prefăcea că se uită aiurea, pe geam. Da’ de unde!”

„— De unde ți-ai luat geaca? De la magazinul Cocor? întreabă Soare Loredana. — Ce cercei ca lumea! Sunt din aur? zice Nanu Amelia, care vine mereu la școală cu ceva sclipicios. Miruna se rușinează și tace. E domnișoară, arată altfel decât noi, are chiar și sâni, de aceea fetele sunt atât de curioase.”