Loteria Română

„După ce plăti amenda, plecă spre Izvor și coti pe o străduță întunecoasă. Se opri în fața sediului Loteriei Române și dădu pe gât whiskyul rămas în sticlă. Aruncă o privire împrejur – nici urmă de om. Din depărtare, se auzeau în valuri mașini de pe Splaiul Independenței. Peste stradă, pereții de la parterul unui bloc erau vandalizați cu graffiti. „Auzi marea?” scria dedesubtul unui geam termopan închis cu gratii. „Deloc”, răspunse Andrei cu voce tare. Se așeză pe treptele Loteriei Române și închise ochii, descoperind o amețeală teribilă în spatele frunții. Când îi deschise, citi iar întrebarea și se gândi că ar vrea să o audă.
Scoase telefonul și apăsă butonul de deblocare de câteva ori, apoi își aminti că îl stinsese. După ce îl aprinse, verifică trenurile spre Constanța. Următorul pleca abia dimineață. Putea aștepta să treacă efectul băuturii și să ia mașina, dar se gândi că peste câteva ore ar fi fost prea obosit să mai plece. Găsi până la urmă un autocar care pleca din Militari la trei și zece, adică în mai puțin de jumătate de oră. Chemă imediat un Uber.
Mirel ajunse într-un Prius gri abia în zece minute.
— Trebuie să ajung de urgență în autogara Militari, se precipită Andrei și aproape că se aruncă pe scaunul din față. Am autocar în cinșpe minute!
— Încercăm, răspunse bărbatul, dar nu pot nici să rămân fără permis.
Andrei scoase o bancnotă de cincizeci de lei.
— Ăștia sunt pe lângă cursă, dacă ajungi la timp, zise el și puse banii pe bord.”