Strada de Mijloc

„În anii 2000, depozitele de materiale de construcţii se grupau în zona Străzii de Mijloc şi erau asaltate în permanenţă de persoane fizice care îşi angajaseră doi‑trei oameni, uneori mai mulţi, să renoveze un apartament sau să construiască o casă. Aici veneau uneori şi reprezentanţii firmelor de construcţii care se trezeau că nu au socotit cum trebuie necesarul de materiale. Puteai să aştepţi mult şi bine livrarea, deci comenzile nu erau o soluţie. În perioada aceea nu apăruseră încă marile magazine de materiale de construcţii şi grădinărit. Hornbach şi‑a deschis magazinul din Braşov abia în 2009. 
Depozitele astea erau nişte entităţi comerciale jalnice pe lângă Hornbach, care comercializează peste 60.000 de articole. Ce şanse existau ca ele să supravieţuiască unei asemenea concurenţe? Când m‑am dus să întreb dacă angajează pe timpul verii, cele mai multe mi s‑au părut şi mie jalnice. Majoritatea firmelor luaseră fiinţă în urma cumpărării unor foste case săseşti şi a transformării acestora în depozite, uneori prin spargerea zidurilor dintre camere, alteori prin îndepărtarea uşilor duble cu sticlă, specifice acestui tip de case. Scopul era crearea unui spaţiu de expoziţie unitar şi continuu, ceea ce se traducea prin trântirea invariabilă a unor mostre de gresie şi faianţă şi a câtorva saci de superglet la intrare, în scopuri publicitare. Fiecare mostră era însoţită de eticheta cu preţul, scris adesea de mână. Biroul ocupa de cele mai multe ori camera de la stradă sau se afla într‑o anexă nouă, ridicată în curte din noile materiale‑minune : rigips, ţiglă metalică, termopan. În unele curţi, noii proprietari dărâmaseră toate dependinţele, vechi poate de sute de ani, şi ridicaseră, lipite de calcanele caselor săseşti din vecinătate, construcţiile acelea care aminteau mai degrabă de biroul de pe şantier al unui inginer decât de un showroom.”

„Într‑o vreme am mers la sală împreună. Coincidenţa face ca proprietarul sălii de forţă să fie un tip pe care‑l ştiam de pe vremea când maică‑mea avusese salonul de cosmetică pe Strada de Mijloc, într‑o casă pe care bunicul o moştenise de la sora lui. În curte mai era o casă, în care locuia o tanti în vârstă, unguroaică. Uneori, când mă duceam pe la maică‑mea, în curte se antrena un băiat foarte înalt, cam de un metru nouăzeci, cu părul negru, dat pe spate, îmbrăcat în pantaloni de trening şi un maiou negru care‑i scotea în evidenţă muşchii lucraţi. Am aflat de la maică‑mea că e nepotul acelei tanti. Nu mă opream niciodată să stau de vorbă cu el, doar îl salutam scurt, szevasz !, când treceam prin curte, cu toate că vocea ridicată şi gestul cu care îmi venea în întâmpinare, înclinarea uşor rigidă, dar energică a capului, arătau că ar fi stat de vorbă bucuros. Îl simpatizam în sinea mea, dar n‑am făcut niciodată nimic să mă apropii de el.”