Universitatea Transilvania

"Aceia au fost anii în care am alunecat din ce în ce mai adânc pe spirala apatiei. Nu mai mergeam la cursuri. Sau, dacă mergeam, impresia cea mai puternică nu mi‑o lăsau frazele profesorilor, ci gesturile lor, detaliile fizionomice, felul în care consoanele se înecau în salivă. Strângeam relicve pentru un muzeu al curiozităţilor predării universitare. Era de exemplu bătrânul ăsta, Cocan, căruia îi tremura creta în mână când scria o formulă pe tablă. Cred că avea cel puţin şaptezeci şi cinci de ani. Îi lua o eternitate să coboare scările amfiteatrului, să urce pe podium şi să ajungă până la catedră. Felul în care se întorcea să ne explice ceva, mişcările corpului său lipsit de elasticitate şi eleganţă, ca într‑un dans macabru. Lumina gălbuie care venea prin luminatoarele amfiteatrului construit în stil brutalist şi tremurul mâinii, scrâşnetul cretei pe suprafaţa tablei în liniştea aceea deplină, gâfâielile lui de om bătrân. Mustaţa asistentului de la cursul de marketing şi buzele lui cărnoase, uleioase. Mâinile mari, închise la culoare, puternice. Lumina ucigătoare a neoanelor făcea ca acest cadru universitar, rătăcit în trupul unui războinic amazonian corcit cu un ţăran oltean, să pară pierdut într‑o altă lume, îndepărtată, intangibilă. Se îneca foarte încet, gest cu gest, frază cu frază, seminar după seminar, într‑un acvariu umplut cu gaze rare. Cred că am scris şi un haiku despre asta. Consoanele profei de statistică, o năclăire aproape plăcută, pe care o asociam cu biscuiţii expiraţi, îndelung molfăiţi. Toată şleahta asta de chinuiţi, de oameni aparent plini de succes, băgaţi până peste cap în campanii de marketing nu neapărat onorabile, cu moacele lor de peşti sugrumaţi şi de acrituri plictisite."