Universitatea Transilvania

„Aceia au fost anii în care am alunecat din ce în ce mai adânc pe spirala apatiei. Nu mai mergeam la cursuri. Sau, dacă mergeam, impresia cea mai puternică nu mi‑o lăsau frazele profesorilor, ci gesturile lor, detaliile fizionomice, felul în care consoanele se înecau în salivă. Strângeam relicve pentru un muzeu al curiozităţilor predării universitare. Era de exemplu bătrânul ăsta, Cocan, căruia îi tremura creta în mână când scria o formulă pe tablă. Cred că avea cel puţin şaptezeci şi cinci de ani. Îi lua o eternitate să coboare scările amfiteatrului, să urce pe podium şi să ajungă până la catedră. Felul în care se întorcea să ne explice ceva, mişcările corpului său lipsit de elasticitate şi eleganţă, ca într‑un dans macabru. Lumina gălbuie care venea prin luminatoarele amfiteatrului construit în stil brutalist şi tremurul mâinii, scrâşnetul cretei pe suprafaţa tablei în liniştea aceea deplină, gâfâielile lui de om bătrân. Mustaţa asistentului de la cursul de marketing şi buzele lui cărnoase, uleioase. Mâinile mari, închise la culoare, puternice. Lumina ucigătoare a neoanelor făcea ca acest cadru universitar, rătăcit în trupul unui războinic amazonian corcit cu un ţăran oltean, să pară pierdut într‑o altă lume, îndepărtată, intangibilă. Se îneca foarte încet, gest cu gest, frază cu frază, seminar după seminar, într‑un acvariu umplut cu gaze rare. Cred că am scris şi un haiku despre asta. Consoanele profei de statistică, o năclăire aproape plăcută, pe care o asociam cu biscuiţii expiraţi, îndelung molfăiţi. Toată şleahta asta de chinuiţi, de oameni aparent plini de succes, băgaţi până peste cap în campanii de marketing nu neapărat onorabile, cu moacele lor de peşti sugrumaţi şi de acrituri plictisite.”

„Următorul ei examen era peste două zile. Am aşteptat să iasă, aşezat strategic pe o bancă de pe Colină, de unde se putea ţine cu uşurinţă sub observaţie intrarea în corpul de clădire unde se susţinea examenul. Am urcat iarăşi în autobuz şi a fost bine, chiar mai bine decât prima dată, aveam deja un ritual. De data asta am aşteptat la intrare până când a venit cineva care locuia în aceeaşi scară şi m‑a lăsat să intru. [...] Am ţâşnit în sus pe scări şi am urcat în fugă până la primul etaj, unde m‑am oprit la cotitura scării. M‑am aplecat în faţă spre spaţiul dintre balustrade şi am ciulit urechile. Baba s‑a chinuit o vreme cu cheia în încuietoare, apoi uşa s‑a trântit şi s‑a făcut linişte. Am coborât tiptil până la parter, m‑am uitat pe panoul cu întreţinerea şi i‑am descoperit imediat numele de familie în dreptul apartamentului cu numărul opt. Locuia la primul etaj. Când mă oprisem să ascult ce face baba, riscasem mult, fata ar fi putut să iasă oricând din apartament şi să mă descopere acolo. Totul s‑ar fi dus de âpă. M‑am apropiat de uşa ei şi m‑am oprit. Nu îndrăzneam nici măcar să respir. Zgomotele înfundate care veneau de dincolo de uşă, apa care curgea în chiuvetă, târşâitul papucilor, foiala specifică spaţiului intim, zvâcnetul frigiderului care tocmai îşi încheia ciclul de răcire, toate astea m‑au făcut să simt că dusesem relaţia la un alt nivel.
[...]
Mă pregăteam să mă ridic de pe bancă, să încep un nou episod de urmărire. Dar ceva m‑a făcut să îngheţ. În loc să coboare scările, s‑a îndreptat spre locul din care o pândeam. M‑am uitat nervos în jur, poate o aştepta vreun coleg, dar m‑am convins repede: eu eram singurul. Îmi venea să intru în pământ de ruşine, dar n‑am avut încotro, a trebuit să rămân locului. Nu eram în stare să‑mi ridic privirea. Am aşteptat chircit, apăsându‑mi tare‑tare palmele de stinghiile de lemn ale băncii. Nu vedeam altceva decât degetele rămase fără sânge şi lemnul lăcuit al băncii.
— Te rog să nu mă mai urmăreşti!
Vocea ei nu mai avea nimic din amestecul de somnolenţă şi mâţâială din timpul scurtelor intervenţii pe care le avusese în timpul seminarelor comune. Părea mai degrabă un ţiuit metalic. Mă uitam la balerinii ei şi atât. Atâta mai rămăsese viu din mine, privirea aceea fixă.
— Bine.
Şi am adăugat repede un iartă‑mă complet lipsit de culoare. Penibil.
Balerinii au făcut stânga‑mprejur şi şi‑au reluat foşnetul în iarba neîngrijită din campus.”