Strada Postăvarului

nu ştiu cum se face dar
fie că vin la serviciu la 7 fie la 9 fie la 12:30 fie la două
mă întîlnesc pe strada Postăvarului
cu un nene
e               c
l             

c                r
o
b
o               u
a
r               u
ă              e
în  fiecare zi
             zi de zi
aici vom fi

bătrînă cu o perie în mână
disdedimineaţă pe strada Postăvarului
uitîndu-se încruntată la peretele
casei sale
pe care scrie cu litere proaspete şi groase
Fuck the system

Fond sonor: Blazzaj, Pensie

servietă
abandonată
încă în stare foarte bună
lîngă coşul de gunoi de pe strada Postăvarului

Câinele Miticuțu este salvat, îngrijit și adoptat de familia Anei. La o plimbare pe străduțele Brașovului își redescoperă adevărata casa. 

„Nenea Ionel era cel care-l ducea acum la plimbare zilnic, pe orice vreme. Miticuţu acceptase o lesă frumoasă, făcută de domnul Blau, curelarul, din nişte cordoane de-ale lui Tanti, dar cel care părea tras în lesă era Nenea Ionel, în timp ce Mitică dicta drumul, ca un stăpân. 
— Are locurile lui, ne-a povestit râzând unchiul mamei. Are oase pe care şi le-a ascuns în anumite tufişuri şi m-a dus pe la ele. M-a tras la un moment dat pe Strada Postăvaru, şi a intrat într-o curte, cu mine după el. Şi ce să vezi? Acolo era o cuconiţă care a ieşit valvârtej şi-a început să ţipe: „Einstein, Einstein, credeam c-ai murit! Ce bine că trăieşti!” Ea îi spunea aşa, nu ştia nici de Wolf, nici de Mitică. Iar Einstein al ei şi-a apropiat botul şi-a mirosit-o cu bucurie, în timp ce ea s-a ghemuit şi l-a îmbrăţişat ca pe-un copil. M-a descusut ce s-a întâmplat cu el, i-am povestit. Mi-a spus că era obişnuită ca el să vină măcar la două zile o dată, pe la ora 3 după-masa, ca acum, iar ea îi dădea întotdeauna de mâncare. „E cel mai inteligent câine pe care l-am văzut”, a spus.
— E un câine foarte deştept, a întărit Tanti, deci aşa supravieţuia, avea cantina lui, avea o soluţie de rezervă şi rezerve de mâncare, şi câţiva oameni care-l iubeau.”