Fostul Teatru Național (actual Hotel Novotel)

Prima clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti s-a aflat pe Calea Victoriei, pe locul unde azi se află Hotel Novotel care de altfel a încorporat în arhitectura proprie intrarea vechiului teatru. Clădirea teatrului a fost inaugurată în 1852, și fost distrusă după bombardamentele din timpul celui de-al doilea Război Mondial. 

Un loc emblematic în istoria urbană a Bucureștiului, în preajma vechiului Teatru Național și a pieței centrale a acestuia s-au țesut nenumărate povești din literatura română. Majoritatea personajelor din perioada interbelică sau din secolul al 19-lea și-au purtat pașii în aceste locuri. 

Piesa „Samson” la Teatrul Național, considerată prost jucată și pusă în scenă:

„26 septembrie 1933 
Văzut aseară „Samson“ la Teatrul Național cu Romuald Bulfinsky, Aura Buzescu, Natașa Alexandra, Critico etc. etc. Nu se poate admite – orice ar fi – ca la sfârșitul piesei Anne-Marie să poată iubi un atare om. E imposibil. Tipul e total antipatic. Rolul de măcelar i-ar merge ca o mănușă. Într-un cuvânt, piesă prost jucată și prost pusă în scenă. Astfel de orori îți suscită mila, mai ales când e vorba de scena Teatrului Național.”

Mai târziu, ea participă la diverse premiere, cum ar fi „Icarii de pe Argeș” sau „Bunbury”:

„Miercuri, 6 noiembrie 1940
Iar un hiatus în acest caiet. Câteva zile în care n-am avut chef să-mi înregistrez nimicurile vieții. Astăzi revin (on revient toujours). După-masă fost la Nuni [Dona]. Era primul comitet al Clubului „Penei negre“. Prezenți Lucica [Vasiliu] (cu „porumbelul“), Nuni și eu cu o durere de cap impresionantă. Am luat o aspirină și am făcut un haz nebun pe chestia Clubului.
Seara premieră la Național cu „Icarii de pe Argeș“. M[ircea] B[erindei] în smoking, oribil de jenat. Era într-adevăr singurul. Erau și Cl[ody Berthola] cu Ştefan [Constantinescu] și Laetiția [Zevedei]. Mi-au propus să merg cu ei la Hunedoara pe câteva zile. Mai târziu văzut și pe Climovitz. Mă privea oarecum acid. E foarte simpatic, cu toată teozofia. Culcat târziu.”

„Joi, 15 decembrie 1938
[...]
La 8 ½ mers cu R[areș], Titi [Ionescu] și H[aig] la premiera de la Național. M-am amuzat la teatru pentru întâia oară de nu știu câți ani. Şi foarte probabil că asta grație nu interpretării, ci piesei: „Bunbury“. Marieta [Sadova] în Miss Prim, m-a convins de data asta că e realmente o mare artistă. Înțeleg prin asta că, întrupând fiecare personaj diferit, se duce ea la personaj, și nu reduce personajul la proporțiile ei personale, cum fac în general actorii. În felul ăsta, Marieta este o nouă surpriză cu fiecare rol.
Mă gândeam prin contrast la Marieta Deculescu, care e foarte drăguță și foarte corectă, dar pe care, dacă o vezi de trei ori, ai epuizat-o. Poți, înainte de premieră, prevedea matematic gestul, tonul și toate micile ei farmece. Variază numai toaleta și numele pe care-l poartă.”

„În dreapta Cercului militar, doi tineri bine dispuşi fumau ţigări de foi, lungi şi subţiri. Văzând nedumerirea mea, au început să râdă.
— E prima dată că umblăm fără agenţi după noi…
Dar zguduitura care a urmat ne-a obligat să intrăm în adăpostul clădirii. Niciodată pământul nu s-a cutremurat atât de violent. Parcă îi săreau măruntaiele în aer.
A fost ultima lovitură… Şi Teatrul Naţional a primit-o în plin.”

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”