Biserica Icoanei

„ [...] curând ne târâm spre Icoanei. Se circulă bară la bară. Când trecem prin dreptul bisericii, „uit” telefonul pe locul mortului, îi dau lui Luca cinci mii de lei și cobor. Traversez.

Am două ore până să se prindă băieții că Octav Mavru e într-un loc, și mobilul lui în alt loc. Lângă biserică e o casă cu tencuiala căzută, ascunsă de o jacaranda care miroase dulceag. Brusc, mă cuprinde gândul că Bucureștiul părea mai OK în anii ʼ60: era mai curat? era lumea mai divers îmbrăcată? arătau mai bine femeile socialiste, pe pantofii lor cu toc? Azi, bucureșteanca umblă în leggings, cu cărnurile expuse, atârnânde sau subnutrite, ceea ce mă face să mă întreb: cum mă-sa se reproduc zeloții? Se regulează prin proxies?

Intru în vechitura aia de casă. E întunecoasă, duhnește a țeavă și igrasie”

În căutarea unui adăpost, străinul din alte vremuri, Dan Kretzu, ajunge la biserica Icoanei să ceară ajuor. Acolo o găsește pe Epiharia, o tânără credincioasă și binevoitoare care îi găsește un loc temporar în casa unde stau vara zugravii care lucrează la refacerea bisericii. Singurul indiciu pe care îl avem că acest dialog se întâmplă în Biserica Icoanei ni-l dă chiar Epiharia care „îl pândea cu coada ochiului pe străinul care stătea în picioare lângă sfânta icoană a Maicii Domnului, adusă aici încă din vremea Brâncoveanului, ca să fie binecuvântare pentru toți cei care trec pragul lăcașului.”