Biserică

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”

Ceremonia de înmormântare a lui Toma Pahonțu are loc cu mare pompă și adună oameni din toate categoriile sociale, familie, cunoscuți și necunoscuți, oameni politici, gazetari care se perindă cu miile pentru a lăsa un ultim omagiu celui „ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice.”

„În numele ziarului România, care a apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate măsurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început să sosească atîtea coroane şi buchete că pînă a treia zi abia mai încăpeau.[...]Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni să vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte.
[...]
În după-amiaza înmormîntării a trebuit să se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. In jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins să onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. [...] Pe urmă, în vreme ce corul cânta „veşnica pomenire” şi lumea începea să iasă, coșciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afară şi aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp până ce coroanele fură aranjate pe carul anume, până ce se formă convoiul şi până ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

Moștenitori ai unor averi pe care ajung să le risipească, cei doi prieteni Gună Licureanu și tânărul Barbu zis Bubi petrec fără griji și fără măsură în casa aflată în buricul târgului, pe una din „străzile liniştite din jurul Bisericii Albe“ [...] „Bubi avea ochi lacomi şi‑i plăcea să cumpere. Pentru mesele pe care le dădeau în casa lui Gună Licureanu, de lângă Bise rica Albă, tânărul baron trecea cu birja prin piaţă şi pe la băcănii şi venea încărcat cu de toate.“

„Dar iată-l pe Buraq – așteaptă lângă Biserica Albă. Îl știți: e înalt, slab, negricios, poartă șalvari cenușii și cămașă albă, fără guler, până la genunchi. Mai are o vestă la fel de lungă, maro, și fesul ăla, al lor, pakol, cu borul răsucit într-un tub circular din lână bine bătută, peste care tronează un fel de capac, ca o farfurie, tot din lână. E încălțat în sandale de munte și stă nemișcat și-l plouă, iar lumea de pe Calea Victoriei se uită la el. Cred că are doi metri – de-acolo, de sus, se uită senin peste trecători. Aduce cu Osama bin Laden: e bărbos și are privirea la fel de blândă. Cască ochii când o vede pe Mara, nedumerit de peruca ei neagră. Ne salutăm. Buraq se tot chiorăște la peruca Marei. Nu pune întrebări, pare doar puțin preocupat, dar ce știu eu despre orientali?”

„ [...] curând ne târâm spre Icoanei. Se circulă bară la bară. Când trecem prin dreptul bisericii, „uit” telefonul pe locul mortului, îi dau lui Luca cinci mii de lei și cobor. Traversez.

Am două ore până să se prindă băieții că Octav Mavru e într-un loc, și mobilul lui în alt loc. Lângă biserică e o casă cu tencuiala căzută, ascunsă de o jacaranda care miroase dulceag. Brusc, mă cuprinde gândul că Bucureștiul părea mai OK în anii ʼ60: era mai curat? era lumea mai divers îmbrăcată? arătau mai bine femeile socialiste, pe pantofii lor cu toc? Azi, bucureșteanca umblă în leggings, cu cărnurile expuse, atârnânde sau subnutrite, ceea ce mă face să mă întreb: cum mă-sa se reproduc zeloții? Se regulează prin proxies?

Intru în vechitura aia de casă. E întunecoasă, duhnește a țeavă și igrasie”

„La prânz, trec cu troleibuzul pe lângă Biserica Armenească și o văd pe Baca cum vine agale spre bulevard. Cobor în fugă, mă reped pe strada Galați, către Baia Arcului, unde se duc la agățat pederaștii, apoi mă întorc cu pași potoliți , prefăcându-mă gânditor.”

„Și ne duc la arest pe jos, sub pază, dar fără să ne pună cătușe, ca să nu sperie populația pașnică dintre Drumul Taberei și Șoseaua Antiaeriană (...) Arestul e la doi pași de Biserica Răzoare, într-un loc aparent viran, împrejmuit cu un gard deșelat, dincolo de care cresc brazi și salcâmi.”

Sebastian notează participarea la parastasul de un an al mentorului său, Nae Ionescu, observând cu amărăciune figurile îmbătrânite ale foștilor colegi de la ziarul Cuvântul și prezența legionarilor.

„Duminecă, 16 martie [1941]
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul: Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian. Toţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul lor.
Pe urmă cîteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi. Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?
Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino. Impresia ciudată că mă aflu într-un alt oraş, cu cărţi, cu tablouri, cu oameni prietenoşi, fără război, fără nemţi, fără Hitler.
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.
Mă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, fără să mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. Materialul e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o simplă comedie de mediu bucureştean. În fond, modul în care Nae a venit la Cuvântul şi a sfîrşit prin a deveni stăpîn nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la lucru.”

„Joi, 16 aprilie [1942]
Nunta lui Baby, fiica Alicei. Cununia la Biserica Amzei, bufet la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la Alcibiade, care e bolnav. Mă uitam atent şi amuzat la toţi oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea fiecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă, absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.”

Jeni Acterian participă la cununia religioasă a lui Emil Botta cu Ulpia, remarcând atmosfera tensionată și graba preoților:

„Duminică, 9 octombrie 1938
Dimineață citit pentru Istoria Filozofiei.
Diseară e cununia religioasă a lui Emil [Botta] la Biserica Amzei. În afară de invitație, a trecut E. de dimineață și a lăsat o carte de vizită cu insistenta rugăminte să fim prezenți la nuntă. Pe seară cu Ar[șavir] la M[arieta Sadova], unde se desfășura Ţ[uțea], și de acolo la biserică. Ceremonia a fost dată „rasol“. În trei sferturi de oră, preoții își terminaseră treaba. Ulpia [Botta] și E. erau într-o panică nebună. Aveau un aer rătăcit, foarte explicabil de altfel. Asistență numeroasă și imposibilă. Am văzut-o pe Lucia [Vasiliu], care spunea că „vrea acasă“. M. era foarte elegantă și „grande dame“.
Lucia mi se pare din ce în ce mai drăguță și naturală, cu deosebire în ambianța asta de oameni sofisticați și cabotini.”

Herr Direktor propune ca Dănuț să fie internat provizoriu la Școala Luterană din București, lăudând disciplina germană, sporturile obligatorii și mediul care, paradoxal, l-ar face pe băiat și mai român printre „nemțișori”:

„Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.
.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.
Precis, nu aşa.
Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?”

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Aceasta era șansa. Toate astea îi spuneau să acționeze, venise timpul să afle mai mult. L-a urmărit pe Traian până aproape de Foișor. Mergea fără grabă, îngândurat. De la Biserica Sfântul Pantelimon a luat-o în sus, iar pe Salem a intrat într-o vilă.”

„Un singur amănunt îl lăsase deoparte. La un moment dat, textul pomenea de un cimitir, mai jos de Colțea nu putea fi, în opinia lui, decât în spatele Bisericii Sfântul Gheorghe. Încredințat că pe-acolo fusese casa zarafului, chiar a cercetat curtea, un parc larg, plin de umbre, care-l înfiorau.” 

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”