Aco Stanković

„Milițienii mișunau în permanență în jurul restaurantului „Cina”, magazinului „Bega”, hotelurilor din centru și prin parcuri. Cu chipiurile trase pe ochi, își băgau în sperieți conaționalii. Cu bișnițarii iugoslavi se comportau cu totul diferit. Colegii lor corupți din filmele americane ar fi avut multe de învățat.”

„Cel mai mult îmi plăcea orașul duminica înainte de prânz. Era puțină lume pe străzi, clădirile păreau mai înalte, iar Timișoara mai spațioasă. O luam din centru spre piața Iosefin și continuam spre periferie pe linia de tramvai. Strada era atât de îngustă și de dreaptă, încât se puteau vedea șinele unindu-se în depărtare. Pașii mă duceau pe lângă clădiri vechi cu două sau trei etaje. Vedeam porți mari bănățene și ferestre scoase în relief, cunoscute în limba sârbă sub denumirea germană de „Kiebitzfenster”. Câteodată strada se lărgea peste gardurile mici și aproape că se revărsa în curțile pline de flori și legume. Primăvara, copacii înfloriți de lângă trotuare îmi aduceau aminte de iorgovani. Și astfel, mergând la pas cu poetul de odinioară, nu mă simțeam mai puțin timișorean decât oamenii care mă priveau din curțile lor interioare.”

„Se întunecase deja de-a binelea când a ajuns trenul în gara din Timișoara. În stațiile din fața ei nu erau nici tramvaie, nici firobuze, nici oameni. Călătorii care ieșeau au luat-o pe jos către centru și spre Iosefin. Am mers și eu în urma lor, cunoșteam bine drumul. Pe strada semi-întunecată becurile erau aprinse la fiecare al doilea stâlp, probabil din motive de economie.
Deodată s-a declanșat un sunet intens asemănător vuietului pe care îl auzi atunci când ești cam câteva sute de metri de stadion și echipa gazdă ratează o mare ocazie. Cu cât mă apropiam de centru, vacarmul se intensifica sub formă de mii de pași care se apropiau. Se distingea foarte clar și sunetul produs de lovirea gratiilor de fier de la geamurile și vitrinele magazinelor, ca atunci când coboară copiii din bloc și ating cu un lemn șipcile sau rastelele metalice. Gălăgia s-a transformat dintr-o dată în imagine, într-o masă de oameni care au apărut din întuneric. Fețele lor luminate de becurile stradale semănau cu burțile albe ale peștilor scoși dintr-o apă.”

„Abia după ce am trecut strada am observat că femeile spălau bălți de sânge. Când m-am apropiat de ele au început să perieze cu gesturi grăbite, în timp ce bărbații au schimbat subiectul discuției și și-au coborât privirile în pământ. Câteva preșuri de la intrare erau îmbibate cu sânge. M-am uitat în sus și am văzut urme de gloanțe în ziduri, nu doar la parter ci și mai sus, la nivelul etajelor unu și doi. Unele geamuri erau sparte. Cei care au tras n-au luat la țintă numai demonstranții.
Plimbându-mă pe Calea Girocului în acea zi de 18 decembrie, întâmpinat de tăcerea și privirile goale ale oamenilor care încă nu erau conștienți că au depășit pragul propriei frici, mi s-a făcut rușine de condiția mea de om. Acea rușine care nu era însă personală, ci se referea mai degrabă la faptul că fac parte din ceilalți, nu a durat mult. pământ. Câteva preșuri de la intrare erau îmbibate cu sânge. M-am uitat în sus și am văzut urme de gloanțe în ziduri, nu doar la parter ci și mai sus, la nivelul etajelor unu și doi. Unele geamuri erau sparte. Cei care au tras n-au luat la țintă numai demonstranții. (...)
În acea zi de luni se povestea că-n noaptea precedentă fuseseră uciși peste o sută de oameni pe Calea Girocului.”

„În prima după-amiază de după discursul lui Ceaușescu, care tocmai se întorsese din Iran, mă întorceam din centru spre casă pe strada din apropierea spitalului. Cum am intrat pe poarta din curte, am auzit în spatele meu ropot de copite. M-am întors și am văzut doi cai trăgând o platformă. Pe locurile din față stăteau o femeie și un bărbat, în spatele lor fiind așezat un sicriu. Un trecător a început să aplaude. Deodată, toți oamenii de pe stradă s-au aliniat pe două rânduri și, așteptând să treacă platforma în dreptul lor, aplaudau. Sunetul făcut de împreunarea palmelor se răspândea pe bulevard ca un omagiu cu efect de domino. Fără să-și schimbe expresia serioasă a feței, bărbatul care conducea căruța și-a scos pălăria și și-a înclinat puțin capul.
Poate că-n sicriu nu era corpul unui demonstrant, ci al unui om răpus de boală, dar prin gestul respectiv timișorenii și-au luat în mod simbolic bun-rămas de la toți morții Revoluției.”

„Într-o zi a uitat să-mi aducă hârtia, așa că am așteptat-o să iasă din tură. Am mers până în Piața „700”, unde ne-am urcat în tramvaiul numărul patru. După prima curbă la dreapta, am coborât la a doua stație. Șinele de tramvai de pe mijlocul bulevardului împărțeau cartierul în două jumătăți inegale. În dreapta era o zonă de blocuri, Circumvalațiunii, iar în stânga Mehala, cu ulițe largi și case vechi, fără etaj, ca la țară. Acolo l-am întâlnit, pe o bancă, pe bunicul ei matern, moș Obrad. L-am salutat și am intrat în curte. Când m-am întors, mi-a făcut semn să mă opresc.
— Тu ești iugoslavul care vrea să învețe românește! Știi ce-i asta? m-a întrebat arătând printr-o mișcare a capului spre acoperișurile din apropiere. Ei bine, asta e mahalaua sârbească din Timișoara, ce a mai rămas din ea.”

„Am ieșit din Timișoara pe Calea Girocului și după câțiva kilometri am ajuns în primul sat. După ce-am trecut de centru, Florica ne-a făcut semn să oprim arătându-ne pe geam o casă aflată de cealaltă parte a șoselei. Era mare, tipic bănățenească, cu „Kiebitzfenster” și poartă largă de acces în loc de ușă. (...)
De cum a ajuns la ușă, neamțul a recunoscut că au primit pașapoartele. L-a invitat la masă și a turnat vin în pahare. I-a povestit că omul trebuie să moară acolo unde s-a născut și unde și-a petrecut toată viața. Că el nu știe să facă altceva decât să aibă grijă de vie și să producă vin. Că țara lui natală e România, nu Germania. A îngrădit deja două locuri la cimitir, pentru el și nevastă-sa. Au povestit astfel despre toate, mai puțin despre cumpărare. A doua zi când s-a trezit, n-a mai știut ce să facă. Ne-au venit niște rude în vizită care se mirau de ce n-am cumpărat o casă mai mare, erau multe scoase la vânzare pe atunci. În aceeași seară a venit la noi nevastă-sa. Ne-a adus avansul, în caz că ne-am răzgândit. Totuși, ne-a zis că vor să vândă casa, trebuie s-o facă. (...)
În ultima zi înainte de plecare a mai trecut o dată. Stătea singur în curte. M-a salutat, a trecut încet pe lângă casă, șură și a ajuns în vie. S-a întors după câteva minute și, în timp ce se îndrepta către poartă, câinele a sărit pe el. La început a lătrat, după care a început să scheaune. El l-a mângâiat pe cap și, ce credeți că s-a întâmplat? A dat în lacrimi! N-a plâns după casă cât după câine!”

„Mi-am dorit să mai trec o dată pe străzile bine știute și să încerc să-mi aduc aminte de ceea ce, poate, am uitat între timp. Din centru m-am dus pe jos până-n Mehala. Nu mai exista acea demarcație clară, de odinioară, între partea dreaptă și stângă a bulevardului Cetății; multe case fără etaj se transformaseră între timp în magazine sau clădiri de birouri. Moșul Obrad se odihnește de mult lângă ai săi în cimitirul sârbesc din cartier. Banca pe care stătea în fața casei a fost scoasă. M-am întors înapoi în centru, am trecut podul peste Bega și am luat-o la stânga, spre fostul restaurant „Flora”. În afară de înscrisul de pe frontispiciu, am recunoscut aceleași scaune mari, de fontă. Pe strada Timotei Cipariu, în care a izbucnit Revoluția, am intrat pe partea opusă, din spate. Chiar dacă nu se schimbase mare lucru, mi-ar fi fost dificil să recunosc biserica lui László Tőkés printre celelalte clădiri asemănătoare. Fiind protestantă, nu exista nicio cruce, dar pe perete erau puse două plăcuțe. Una în maghiară și germană, cealaltă în română și sârbă. Scria că în acel loc a început, pe 15 decembrie 1989, Revoluția de la Timișoara.”