Cartierul Iosefin

„Stră-unchiul meu Halle Sandor a fost vecin în casă cu un atelier de reparat instrumente muzicale. Acolo, pe un raft, în cutia căptuşită cu mătase albastră, era un flaut gravat cu numele lui Beethoven. Cadoul compozitorului pentru iubita lui, devenită totuși soţie a comandantului cetăţii Timișoarei.”

„Cel mai mult îmi plăcea orașul duminica înainte de prânz. Era puțină lume pe străzi, clădirile păreau mai înalte, iar Timișoara mai spațioasă. O luam din centru spre piața Iosefin și continuam spre periferie pe linia de tramvai. Strada era atât de îngustă și de dreaptă, încât se puteau vedea șinele unindu-se în depărtare. Pașii mă duceau pe lângă clădiri vechi cu două sau trei etaje. Vedeam porți mari bănățene și ferestre scoase în relief, cunoscute în limba sârbă sub denumirea germană de „Kiebitzfenster”. Câteodată strada se lărgea peste gardurile mici și aproape că se revărsa în curțile pline de flori și legume. Primăvara, copacii înfloriți de lângă trotuare îmi aduceau aminte de iorgovani. Și astfel, mergând la pas cu poetul de odinioară, nu mă simțeam mai puțin timișorean decât oamenii care mă priveau din curțile lor interioare.”

Plimbarea poetică prin cartierul istoric Iosefin aduce în prim plan câteva dintre locurile emblematice ale acestuia; Palatul de Economii, Podul de Fier, Palatul Ancora sau Palatul Thomas Ede.

„Fără să știu, la Notre-Dame,
citind în voce cu un șpaclu
cu ghips pe lamă, la Cenaclu,
prin pajura de cui din geam,

că nu-mpărat și nici tâmplar,
ci un zugrav între interne,
cu inima-n bătăi cu perne
bătută măr mușcat le par,

în Iosefin, vieţii ce π n-a
nenemurit ca pe hârtia
lui Anton Schratt trigeometria:
Franz Joseph, Sissi, Katharina,

și nici pereţilor, de-astup,
ca,-n Viena, din triunghi, actriţa
cu-Amor jucându-se de-a criţa,
cât el nu-i beat suflet și trup,

o urmă, două,-n ei — căci pot! —,
de ghimpe de portret pe frunte,
zicându-mi că, pe unde sunt e,
e și-am — și-apoi ieșeam ca Schott,

târziu, din Casa Generală,
Palatul de Economii,
în frunte c-un etaj de mii
arginţi mai sus, de cheltuială,

mahmur de fumurile Casei
Studenţilor să-mi dau în Küttl
un Pilsner clar, atâta cât îl
recunoșteau cei vechi ai rasei

timișorene de Elite:
să las Coroana pentru Gară
(Omul Sălbatic, pe afară,
cu Leul iar să fie chit,

sub Steaua de-Aur) și să-l cruţ
pe Stenzel de Vaporul Alb?! —
mă îndoiam precum un galb
și-o pană grea-n Pasărea Struţ.
[...]
Și n-am mai vrut Palatul Bega
sau al lui Piszica sub cer,
ci α Podului de Fier
și Casa Ancora, Ω.

Prea tânăr, mă simţeam ca-n zeghe
în pijama, pe-atunci, și m-am
oprit la Splendid pentru „cam.”
cu o fereastră către veghe

și spre Royal, Palatul Weisz,
tutunul fiindu-mi la un pas,
când Turnul îl aveam în glas
de Apă limpede — un prais:

un măr uitându-se-n Colegiu,
cu sâmburii sărind din miez,
la Hochstraßer un titirez
ce naște, galben, în cortegiu,

cu coaja roșie — Cazarma
de Pompieri fiindu-i tatăl —,
încât Palatul Ede, „iată-l!”,
striga de foc să dea alarma.[...]”