Anii 2000

„De acolo ne îndreptăm pașii spre Piața Victoriei. Îi propun să stăm la o cafea la Lloyd, dar preferă să ne plimbăm. Regele Mihai a murit de câteva săptămâni, iar în fața catedralei este agitație mare. Principesa Margareta, custodele coroanei, face o vizită în Timișoara, și cu greu reușim să intrăm în edificiu. Câțiva regaliști manifestează afară și mai mulți înăuntru. Pictura murală ce-l înfățișează pe rege este complet înnegrită de fum și de trecerea anilor. O zărim pe principesă prefăcându-se că admiră tabloul întunecat în stilul expresionismului abstract pe care artiștii îl definesc nu ca fiind extra-simplificat, ci extra-complex. Mijește ochii, încercând să-și imagineze figura tatălui pe când era tânăr. Răcoarea și mirosul de crini, omniprezent, indiferent dacă este iarnă sau vară, fac din catedrală o oază de umbră și liniște. Albertina completează un acatist. Deși nu este treaba mea, o întreb dacă este pentru familie. Îmi răspunde că nu. Este pentru personajul cărții pe care tocmai o citește. Cu o seară înainte, Albertina a ajuns la capitolul unde personajul tocmai a aflat că este bolnav de cancer la gât, iar medicii i-au dat cel mult o lună de trăit. Sub privirile blânde ale sfinților din icoane, în mirosul pregnant de crini, sfințenie și tămâie, Albertina mi se pare un pic țicnită.”

„Deși păstrează loggia inițială cu trei arcade, după refacerea fațadelor impunătoare din marmură, clădirea Operei pare mai degrabă o construcție modernă. Am o oarecare sfială când trec de porțile mari, negre, ranforsate cu bare metalice. Par rătăcit, spre deosebire de Albertina ce se simte ca la ea acasă. Trăgându-mă după ea, se duce direct la loja îmbrăcată în catifea roșie unde avem biletele. Scaunele sunt moi, comode, poziția de vizionare excelentă, iar în fața noastră doar marginea mătăsoasă a balconului. Sala este plină. Compusă de Donizetti, Lucia di Lammermoor, capodoperă a romantismului italian, „ultima mare creație preverdiană”, după cum ține să-mi specifice Albertina, în trei acte, prezintă drama unei familii nobiliare din Scoția sfârșitului de secol al XVI-lea și are de toate: dragoste, onoare, înșelătorii, căsătorii aranjate, gelozii, secrete, crime, blesteme și sânge. Practic tot tacâmul pentru a te ține trei ore cu sufletul la gură. Venită de la Craiova, cu o voce angelică, soprana – Lucia, carevasăzică – reușește să mă emoționeze profund. Nu am fost fan al operei, dar în aceste momente, poate și din cauza Albertinei, sunt pe deplin pătruns de muzică. Cu toate acestea, în timpul ultimului act mă învăluie acel gen de oboseală totală care nu mai lasă loc de nicio negociere, nu o mai poți amâna, nu o mai poți păcăli. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea spectacolul, din contră. Ignorând convențiile, fără a-mi mai putea controla bunul-simț, pun capul pe marginea de catifea a balconului și rămân într-o stare ce se află undeva între somn și trezie. Cu ochii închiși, aud toată muzica care, în aceste momente, pare divină.
Albertina îmi dă un cot în momentul în care un fir de salivă mi se scurge alene din colțul gurii pe catifea. Lucia, cu rochia albă de mireasă pătată de sânge, după ce și-a ucis proaspătul soț impus de familie, cu cuțitul în mână, eliberată de orice presiune, cântă una dintre cele mai sensibile și mai lungi arii din istoria operei – cea a nebuniei. Albertina îmi șoptește ceva când Lucia cade în genunchi în fața lui Edgardo, cerându-i îndurare. Nu reușesc nici să aud ce spune Albertina, nici să schițez vreun gest. Sunt total transfigurat. Nu sunt singurul bărbat din sală care se comportă ciudat: un alt domn izbucnește în hohote de plâns. A fost minunat.”

„Înființată în 1718, Fabrica de Bere Timișoreana – un adevărat simbol al orașului – încă nu a scăpat de nesfârșitul proces hilar al privatizărilor postcomuniste. De curând a trecut din portofoliul unui consorțiu sud-african în altul chinez. Timișorenii nu se consideră est-europeni, ci se identifică de cele mai multe ori cu Mitteleuropa, polul mondial al băutorilor de bere. Judecând după consumul înregistrat la Oficiul Național de Statistică, ai zice că timișorenilor le curge berea prin vene. Privatizarea fabricii a condus la revolta băutorilor din oraș – nu puțini –, care trăiesc cu teama că vor bea de acum încolo o făcătură asiatică din mei și orez. Au pichetat de nenumărate ori edificiul și chiar s-a făcut o colectă pentru cumpărarea fabricii de către localnici, demers eșuat în final. Timișorenilor nu le-a mai rămas decât boicotul, în speranța că investitorii chinezi vor lăsa fabrica falimentară pe mâna localnicilor.
Cum este cald și plăcut, cu tot boicotul, în această seară, terasa este arhiplină, iar cele câteva mese rămase libere sunt rezervate. Înconjurați de platouri uriașe de mâncare, oameni veseli în haine pitorești de vară ticsesc mesele din jurul barului vorbind tare, râzând și glumind, aburiți de halbele pline. Văzându-mi disperarea, ospătarul îmi indică două taburete înalte la bar. Deși caut un loc cât mai ferit în care să lucrez discret și asiduu la procesul de seducție, sunt pus acum în situația să flirtez în mijlocul tuturor.”

„Lipită de oraș, dintr-un sat liniștit de maghiari, cunoscând o dezvoltare pe cât de vertiginoasă, pe atât de haotică, Dumbrăvița a devenit în mai puțin de douăzeci de ani o metastază a Timișoarei – satul milionarilor de carton și al funcționarilor corupți. Străzi care se termină brusc în fața unui gard, case frumoase ce se intercalează cu blocuri de patru etaje pentru nefamiliști, palate mediteraneene cu turle maramureșene și așa mai departe. Chiar și așa, ar fi o combinație pitorească dacă nu ar fi un șantier uriaș cu multe străzi neasfaltate și ioc apă. În schimb, Pădurea Verde de la marginea satului este un adevărat paradis. Chiar dacă mai vezi o hârtie sau un PET ici-colea, pădurea este în general curată, iar aleile sunt populate de bicicliști, bunici cu nepoți, joggeri sau oameni care-și plimbă câinii. Dacă ai noroc, poți vedea o căprioară, un fazan, o rață, iar unii săteni chiar au raportat pe grupul de Facebook al comunei, cu unele interjecții teatrale, menite să inoculeze teama, întâlniri cu mistreți. Pe lacul de la capătul nordic al satului își face veacul o familie instagramabilă de lebede, spre deliciul celor care ies la picnic pe mal, înfruntând cu stoicism roiurile de țânțari.”

O plimbare printre trandafiri care ascunde o viață apăsată de griji și adevăruri nerostite:

„Înainte să-mi dau seama de traseul parcurs, ajungem în Parcul Rozelor. Pur și simplu, ador locul ăsta colorat și parfumat de multitudinea de trandafiri. Iubesc plimbările pe malul Begăi și sunt vreo șase ani de când eu și Luca practicăm această tradiție. Îi privesc chipul calm, liniștit probabil de briza ușoară ce răspândește petale de trandafir peste tot prin jur și simt cum fluturașii îmi revin în stomac. Luca îmi zâmbește tandru și mă întreabă:
— Cum mai ești? Vreo schimbare în bine?
Oftez, însă îmi ascund în ultima clipă frustrările legate de traiul de zi cu zi.
— Sunt ok, mint eu.
Adevărul e că numai ok nu sunt. Marian a dat dovadă de o bunătate fără margini atunci când m-a angajat, dar chiar și așa, tot nu câștig suficient de mult. Și e din ce în ce mai rău.”

Parcul Rozelor devine locul respingerii, unde identitatea veche și prezentul se ciocnesc dureros:

„Prea multe flori aici. Deja simt cum mă furnică esofagul, dar nu mă opresc. Nu poate fi vorba de alergii. Pur și simplu, nu sunt obișnuită cu atâția trandafiri. Inițial, voiam să alerg prin oraș sau la marginea lui, dar Luca a insistat să venim aici. Parcul Rozelor sau cum naiba-i zice. N-am suportat locul ăsta nici pe vremea în care se chema Rosarium, după Primul Război, și nu-l suport nici acum. Probabil vechii Anastasia i-ar fi plăcut.”

Alergarea prin parc devine refugiu și luptă interioară, între datorie, vină și tăceri apăsătoare:

„Cum Luca mi-a zis că e ocupat toată dimineața – cu toate că nu mi-a spus unde se duce azi –, am niște timp liber pe care am decis să-l umplu cum altfel dacă nu alergând prin Parcul Rozelor. De obicei, nu fac chestii d-astea în public. Dar pur și simplu am nevoie să-mi adun gândurile undeva, departe de casă și departe de coechipierii mei, care mă tot întreabă de ce naiba n-am putut să-i mănânc sufletul lui Dobrescu. Nici acum nu le-am răspuns la întrebare și nici n-o s-o fac vreodată.”

„Eva trecuse altfel prin viaţă. Fusese şefă de promoţie la Institutul de Magistratură şi avusese, până la un punct, un parcurs profesional interesant. Locuia cu părinţii şi fratele într-un apartament cu patru camere de lângă Parcul Soarelui.
În urmă cu şase ani, cunoscuse un absolvent al facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Un om practic. Se ocupa de afacerea familiei. Deţineau, la ieşirea din municipiul Timişoara, spre Arad, un magazin de materiale de construcţii şi chimicale. Nu reuşise să găsească o biserică la care să se preoţească. De fapt, nici nu ştia dacă îşi dorea cu adevărat acest lucru.”

„Prietena profesorului era instrumentistă în orchestra Operei din Timişoara. Se cunoşteau de câţiva ani. Îşi dorea să susţină un concurs pentru un post de violonist la o orchestră mare din Europa. Nu conta unde! Numai salariul să fi fost decent! Și să poată cânta mai des.
— Am fost educat să evit astfel de conflicte barbare. Dar... se pare că nu este suficient... zise Luca.
— Nu-i nimic!... Cred că obligaţia ta este să înţelegi!... Să nu te şocheze lucrurile pe care nu le poţi controla... Nu ai cum!... Dă-l încolo de telefon...
— Mă gândesc să-i reclam.
— În mod normal, aşa trebuie să faci... Dar ce speranţe ai?... Știi!... Mamei i-au tăiat geanta şi i-au furat portofelul. Acum vreo cinci ani!...
— A reclamat?”

„Un ziarist incomod, dar uşor de cumpărat, a făcut un tur prin liceele din Timişoara şi a scris un articol privind consumul de droguri şi etnobotanice în rândul elevilor. Articolul de pe prima pagină şi cele care au continuat investigaţia au avut mare succes. Doi elevi ai unui liceu din oraş au fost internaţi în Spitalul Judeţean pentru consum excesiv de etnobotanice şi un altul pentru consum de canabis.
De la aceste articole, toată presa locală şi-a mutat atenţia spre consumul de droguri şi, în special, spre cel de substanţe etnobotanice. Presate de mass-media, dar şi de societatea civilă, autorităţile au reacţionat.”

„Octavian sosi în Timişoara pe la şapte seara. Se opri la Prefectură. Reprezentantul guvernului în teritoriu era într-o altă şedinţă.
Aşteptă pe un scaun. Se ridică de câteva ori să fumeze. După ce aprinse ultima ţigară, strânse pachetul în mână şi încercă să-l arunce de la distanţă într-un coş. Rată. În timp ce se aplecă să ia hârtia de jos, fu strigat de secretară.
— Domnule Panait!”

„Am să i înving, Oana, am să fac o crescătorie de pisici și o să mi burdușesc casa cu radiouri, undele lor interferează și i împung ca niște cuțite. Am să mă înconjor de ele, ca Decebal în  munți, am nevoie de un pisic mare, nu, am nevoie de un leu cu  răget puternic, o să l numesc Claudius Maximus, iar dacă voi fi  înfrântă, el va spune lumii mai departe despre Ei, tuturor celor  care merg la zoo și ascultă. Va spune și despre mine că sunt abilă  în a întinde curse, deși fragilă ca o trestie – zice Oana, am adunat un întreg arsenal de aparate, o plasă țesută din antene, casa mea va deveni câmpul rezistenței și luptei până la ultima suflare.  Vocile lor nu se mai aud de vocile multiple din radiouri și atunci toate becurile din casă se ard și ne e foame să faci ouă prăjite din ele, șoptește domnul cu pălărie înaltă să curgă lent din tigăi și din radiouri ca galbenul din păpădii. Ei lucrează și cu tăițeii, cu incendiul și cu obiecte mici ca piunezele. Au încercat să l sufoce pe Luigi. Într o zi în care vră biuțele ciripeau strident și copiii țipau ascuțit, de parcă erau chinuiți. Erau mulți, traversau Piața Operei încolonați doi câte doi  și măcănitul vocilor lor îmi irita auzul, cafeaua devenea incoloră și zahărul iute. Pocnetul unui pahar spart, scăpat din mână de  un chelner neatent, a tunat ca un gong greu în tâmplele mele și  șoaptele au început să se audă amestecat, printre voci distonante de preșcolari. Am privit în jur ca o zebră încolțită, copiii încolonați  se mișcau atât de lent pe ritmul șoaptelor pe care nu le înțelegeam  și nu voiam să le înțeleg, un cuplu de liceeni se sărutau și se lingeau pe obraz la câțiva metri de terasa unde stăteam așezată,  înmărmurită în ora 10:41 a dimineții. Le puteam vedea limbile  moi într un sărut odios, minutul ăsta parcă încremenise pe telefonul meu și mă prefăcuse și pe mine într o statuie din centru, cu cafeaua aburindă în față. De undeva din dreapta mea se auzeau mugete, strigăte de agonie ale unei cornute torturate de  fier roșu, iar un susur de voce își creiona cuvintele tot mai clar: - Dă le foc, Sânzinica.”