Opera Națională Română

„Ne‑am luat patru beri și am început să depănăm proaspetele amintiri de la recentul Bal al Sfântului Sava, organizat în fiecare an de către Uniunea Sârbilor din România la Opera timișoreană. Era unul din cele mai solemne evenimente identitare ale comunității noastre, la care toată lumea venea îmbrăcată la patru ace pentru a asista la sobrul și tradiționalul regal artistic, cu o pronunțată tentă folclorică și turbo‑folclorică. Dača nu a fost în viața lui la chestii din astea la Belgrad, așa că aici s‑a dezlănțuit: a apărut așa chel, în bocanci și cu blugii rupți, încercând să conducă o horă populară în holul operei. Chiar dacă habar n‑avea să danseze, la un moment dat, a scos o batistă și a învârtit‑o în jurul capului, așa cum fac soacrele la nunțile sătești. Evident, totul după ce topisem la barul de la etaj mai mult de jumătate de ladă de bere. Directorul școlii noastre, dar și majoritatea profesorilor, au fost consternați de outlook‑ul și comportamentul noului elev.”

de câte ori trec prin fața teatrului

îmi amintesc scena balconului 

când și cei de sus

și cei de jos

erau atât de îndrăgostiți

de libertate

încât așteptau s-o convertească

într-una nesfârșită

„Deși păstrează loggia inițială cu trei arcade, după refacerea fațadelor impunătoare din marmură, clădirea Operei pare mai degrabă o construcție modernă. Am o oarecare sfială când trec de porțile mari, negre, ranforsate cu bare metalice. Par rătăcit, spre deosebire de Albertina ce se simte ca la ea acasă. Trăgându-mă după ea, se duce direct la loja îmbrăcată în catifea roșie unde avem biletele. Scaunele sunt moi, comode, poziția de vizionare excelentă, iar în fața noastră doar marginea mătăsoasă a balconului. Sala este plină. Compusă de Donizetti, Lucia di Lammermoor, capodoperă a romantismului italian, „ultima mare creație preverdiană”, după cum ține să-mi specifice Albertina, în trei acte, prezintă drama unei familii nobiliare din Scoția sfârșitului de secol al XVI-lea și are de toate: dragoste, onoare, înșelătorii, căsătorii aranjate, gelozii, secrete, crime, blesteme și sânge. Practic tot tacâmul pentru a te ține trei ore cu sufletul la gură. Venită de la Craiova, cu o voce angelică, soprana – Lucia, carevasăzică – reușește să mă emoționeze profund. Nu am fost fan al operei, dar în aceste momente, poate și din cauza Albertinei, sunt pe deplin pătruns de muzică. Cu toate acestea, în timpul ultimului act mă învăluie acel gen de oboseală totală care nu mai lasă loc de nicio negociere, nu o mai poți amâna, nu o mai poți păcăli. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea spectacolul, din contră. Ignorând convențiile, fără a-mi mai putea controla bunul-simț, pun capul pe marginea de catifea a balconului și rămân într-o stare ce se află undeva între somn și trezie. Cu ochii închiși, aud toată muzica care, în aceste momente, pare divină.
Albertina îmi dă un cot în momentul în care un fir de salivă mi se scurge alene din colțul gurii pe catifea. Lucia, cu rochia albă de mireasă pătată de sânge, după ce și-a ucis proaspătul soț impus de familie, cu cuțitul în mână, eliberată de orice presiune, cântă una dintre cele mai sensibile și mai lungi arii din istoria operei – cea a nebuniei. Albertina îmi șoptește ceva când Lucia cade în genunchi în fața lui Edgardo, cerându-i îndurare. Nu reușesc nici să aud ce spune Albertina, nici să schițez vreun gest. Sunt total transfigurat. Nu sunt singurul bărbat din sală care se comportă ciudat: un alt domn izbucnește în hohote de plâns. A fost minunat.”

„Prietena profesorului era instrumentistă în orchestra Operei din Timişoara. Se cunoşteau de câţiva ani. Îşi dorea să susţină un concurs pentru un post de violonist la o orchestră mare din Europa. Nu conta unde! Numai salariul să fi fost decent! Și să poată cânta mai des.
— Am fost educat să evit astfel de conflicte barbare. Dar... se pare că nu este suficient... zise Luca.
— Nu-i nimic!... Cred că obligaţia ta este să înţelegi!... Să nu te şocheze lucrurile pe care nu le poţi controla... Nu ai cum!... Dă-l încolo de telefon...
— Mă gândesc să-i reclam.
— În mod normal, aşa trebuie să faci... Dar ce speranţe ai?... Știi!... Mamei i-au tăiat geanta şi i-au furat portofelul. Acum vreo cinci ani!...
— A reclamat?”