Sală de concerte

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

Jeni Acterian frecventează Ateneul pentru concertele dirijate de George Enescu sau recitalurile unor artiști precum Kempff:

„2 octombrie 1937
S-au anunțat patru concerte simfonice Enescu, ciclul Beethoven și patru de vioară. N-am putut cumpăra decât două bilete, dar sper că asta nu înseamnă că nu mă voi duce decât la două concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a găsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decât două bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligată să iau, nu fără să mă bălăbănesc. Acum însă sunt încântată că nu voi mai avea toate acele șiruri de capete, tot timpul mișcătoare, în fața mea.”

„24 noiembrie 1942
Ieri aveam 37,8 temperatură la ora 3. Seara mi-a crescut vertiginos. Simțeam cum iese foc din mine. În halul acela m-am îmbrăcat totuși și m-am dus la Kempf. A cântat numai Beethoven. O fugă și variațiuni pe o temă din „Eroica“: mărturisesc că am găsit-o puțin grosolană. Sonata în re minor cântată minunat. În partea a doua, „Appassionata“ și dat sumedenie de suplimente tot din Beethoven. Cu toată temperatura și durerea de cap, concertul mi-a făcut o mare bucurie. Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel de sâmbătă, cu toate că toți pretențioșii din sală spuneau că a fost mult inferior.
Ieri, la Kempf, în spatele meu – puțin mai spre stânga – stătea dl Viș[inescu], zis Costel, cu o domnișoară înaltă, blondă, destul de nostimă. Cam afectată, gen „intelectuală“, cu reputație în familie și prin împrejurimi de deșteptăciune (pentru că e puțin mai dezghețată ca altele, a citit Valéry și discută despre Heidegger fără să-l fi citit, dar găsindu-l „pasionant și interesant“). Am cunoscut-o (cunoscut e un fel de a spune) anul trecut la celebra Asociație filozofică la care venise și se instalase picior peste picior și fuma în cel mai modern și convins fel posibil. Îmi amintesc că ne amuzase puțin pe Al[ice Botez] și pe mine aerul ei de vădită superioritate. Şi din câteva cuvinte ale ei mi-am făcut o părere care cred că nu e greșită. Când l-am văzut pe Costel cu ea, m-am gândit imediat la C[ella] D[elavrancea]. Mai târziu, am văzut-o pe C.D. care îi privea pe furiș peste capete. Când m-a văzut, a venit drept la mine și a început să facă o lungă și inutilă conversație (de obicei ne salutăm, ne zâmbim, dar nu ne oprim). Am înțeles de ce făcea atâta amabilă și încântată conversație cu mine urmărind direcția privirilor ei fixe, aprinse ca de jar. Mi-a fost milă.”

Ea critică adesea zgomotul făcut de publicul snob în timpul execuțiilor muzicale:

„17 noiembrie 1936
[...]
Am fost aseară la concertul Brailowsky. Chopin, Ceaikovski și Liszt (dans macabru). Orchestra proastă, dirijorul submediocru: Fritz Fall. Muzica bună, fără a fi majoră. În schimb, el, un mare pianist și un mare actor. O minunată siguranță în fața pianului. Cântă elegant și-și armonizează gesturile cu muzica. Are un profil fin și-l pune în valoare.
Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost și din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător și cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poșete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat și a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârșitul pauzei și mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, și cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret și pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului și cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârșea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poți.”

Jeni Acterian asistă la un recital de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri la Operă, fiind profund emoționată de mișcările acestora:

„29 aprilie 1933
Am fost ieri la Operă să văd recitalul de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri pe muzică de Schumann, Beethoven, Chopin etc. Sală arhiplină (inutil să spun cum am intrat). Datorită amabilității stupefiante a unui tinerel, ne-am pomenit într-o lojă în care se aflau deja patru domnișoare amabile nevoie mare, pe cât de amabile, pe atât de proaste.
Gabriel Negri: un corp superb, perfecțiunea corpului bărbătesc, subțire, zvelt, cutezător, un păr negru abundent răsfirat pe spate. Ca dans: elasticitate, talent, agilitate, dar nu e încă sigur pe echilibrul său (câte un gest uneori prea nesigur, picioarele îi tremură o clipă).
Floria Capsali: mă emoționează și înflăcărează. Nu e nevoie să citezi calitățile unui artist care te înflăcărează. În fața dansului Floriei Capsali nu rămân un rece spectator. Sunt constrânsă să mă concentrez. Urmăresc gesturile grațioase și sigure ca într-un vis, priveam mișcările trupului ei suplu și asta devenea uneori vizibil. E singurul cusur ce i se poate imputa.
Câteodată mă tenta – când una din mișcările acestea era prea frumoasă – s-o prind din zbor și să n-o las să fugă, s-o fixez în mine. Mi-ar plăcea s-o văd dansând pe Floria Capsali o viață întreagă.
Decorul foarte frumos. Lumini superbe, îndeosebi albastrul. Costumele se armonizau perfect.”

„5 noiembrie 1937
Uneori – ca acum – atât de tare mă plictisesc, că toată sunt un larg căscat trist. Îs goală toată, suflet, creier, totu-i gol în mine. Ce rămâne e plictiseala mea. În căutare de narcotic, am zis să mă duc să văd un film. Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. M-a uimit atât de tare (mie nu prea mi se întâmplă lucruri pe care unii le numesc coincidențe), încât am fost încurcată câteva clipe. Noroc că el e întotdeauna volubil. Am stat de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo – pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație, așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat.”

Dănuț și Tonel pătrund în sălile Ateneului, printre studenți, școlărițe și parfumuri elegante:

„Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.
Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în lumea mare.
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte era şi greu cu atâta forfotă de lume dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.”

Adia, ca un copil în fața unui ou uriaș de ciocolată:

„Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau râsul…
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.
Ruda ei o instalase la hotel Danieli, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel Danieli la Veneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă e singurul fard pe care şi-l pune când e soare cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.”

„Mergea repede și-avea o siluetă de balerin. Iar în alte zile părea mort, nu-l vedea plecând sau sosind. Cel mai des se ducea să repete la Ateneu sau prin alte locuri, în clădiri impozante de pe străzi pe care Flori nici nu le bănuise până atunci, iar ea îl urmărea, mai ales că nu-i răspundea la mesaje.”