Sala Dalles

„Joi, 5 martie [1936]
Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm
într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit...
Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.
Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată...
Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”