Sală de expoziții

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”

„Din canicula sufocantă, am intrat în ciclopica hală de la Romexpo, o altă burtă de chit, cu plămânii strânşi ca de bombe termobarice, în aerul polar suflat de instalaţia de climatizare ca să păstreze acolo, conservaţi, scriitorii vremurilor noastre, în fojgăiala şi vacarmul de stup al pavilionului expoziţional, mii de voci vorbind despre cărţi şi probleme, mărunt şi neînsemnat, simţindu‑mă şi mai gol fără mască, clătinându‑mă pe dinăuntru, gata să cad în mine, mi‑am croit drum prin haosul care mă îngrozise dintotdeauna, pe sub încâlcitura de bare metalice, ca osaturile high‑tech ale unor roboţi înfrânţi într‑un război apocaliptic, virând printre standuri, întrerupând, stângaci ca întotdeauna, evenimente, ciocnindu‑mă de lume, împiedicându‑mă de cabluri, cauzând microfonii, intrând în cadru, în sudălmile nerostite ale fotografilor şi cameramanilor, salutându‑mă cu cunoscuţi pe care nu mi‑i aminteam – ştiam doar că sunt cunoscuţi –, spunându‑mi că o astfel de viaţă nu era pentru mine, ce naiv fusesem.”

Dată: 18 septembrie 1976
„Pe 18 septembrie, în București, într-o sâmbătă, nu știam cum să plec mai repede de la un târg agricol desfășurat în locul care, într-o altă viață, se numea sau avea să se numească Romexpo. Trecusem de intrarea principală, pe lângă chipul gigantic al lui Ceaușescu, și pe sub afișul pe care scria:
„Expoziția Realizărilor Economiei Naționale“. Căscam gura la un raft pe care erau ordonate conserve de legume, când am auzit o voce în spatele meu:
— Ai avut dreptate. A aterizat pe 20 iulie.
Când am văzut-o pe Ada, m-am simțit de parcă cineva m-a salvat de la înec. De parcă toți anii ăștia fusesem lăsat pe fundul unei ape, să mă zbat fără aer, iar acum cuiva i s-a făcut milă de mine și m-a scos la suprafață, la aer. Ada zâmbea. 
— De fapt, a amartizat, a spus tot ea.”