Science-fiction

Dată: 18 septembrie 1976
„Pe 18 septembrie, în București, într-o sâmbătă, nu știam cum să plec mai repede de la un târg agricol desfășurat în locul care, într-o altă viață, se numea sau avea să se numească Romexpo. Trecusem de intrarea principală, pe lângă chipul gigantic al lui Ceaușescu, și pe sub afișul pe care scria:
„Expoziția Realizărilor Economiei Naționale“. Căscam gura la un raft pe care erau ordonate conserve de legume, când am auzit o voce în spatele meu:
— Ai avut dreptate. A aterizat pe 20 iulie.
Când am văzut-o pe Ada, m-am simțit de parcă cineva m-a salvat de la înec. De parcă toți anii ăștia fusesem lăsat pe fundul unei ape, să mă zbat fără aer, iar acum cuiva i s-a făcut milă de mine și m-a scos la suprafață, la aer. Ada zâmbea. 
— De fapt, a amartizat, a spus tot ea.”

Dată: 18 septembrie 1976

„În seara aia, mult mai târziu, stăteam în balconul apartamentului mătușii ei, într-un bloc din Romană, și ne uitam la luminile orașului. Soarele se pregătea să apună, iar noi eram aproape goi acolo, în răcoarea serii de septembrie.
— Știi? mi-a spus. Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi ne putem mișca. Nimeni să nu ne știe și nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă și să mergem printre oamenii înțepeniți asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la viețile noastre.”

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”