Goran Mrakic

"– Așteptăm tramvaiul sau o luăm pe jos? l‑am întrebat pe Dača, care tocmai a ieșit fumând din scara blocului său de pe strada Burebista, ce dădea fix în Piața Dacia.
Asta le distrează pe vecinele și, totodată, colegele noastre de la Colegiul Bănățean: „I‑auzi, îl cheamă Dača și stă în Dacia, ce tare.”

(Fragment din proza Za Zube de Goran Mrakić)

"Suntem colegi de clasă și de bancă. Ambii am venit la liceul „Dositej Obradović” în septembrie ’95, la începutul clasei a XI‑a. El, din Belgrad, eu, din părțile locului. Dača e o prezență exotică atât la școală, cât și pe stradă. E rotofei și ras în cap, fapt care îi scoate în evidență cicatricile rămase după o căzătură de pe munte."

"– Auzi, ce înseamnă Burebista?
– A fost o căpetenie sau un rege al dacilor. De ce?
– Așa se numește strada pe care stau, cu toate că pe bloc scrie Zborului. Aia ce înseamnă?
Chiar dacă e de un an și jumătate în Timișoara, Dača vorbește destul de prost românește. Zice că nu prea are cu cine conversa, având în vedere că singurii prieteni pe care și i‑a făcut sunt cei de la liceul sârbesc.
– „Ulica Leta” (Strada Zborului)? Ce nume cretin! E mai ok Burebista."

"În Piața Maria, tramvaiul o ia la stânga. La prima coborâm. În cartierul Lahovary sunt singurele trei birturi în care se ascultă muzică rock. Sau cât de cât rock. Eu sunt mai orientat spre metal și punk‑rock, el spre oi‑punk și ska, dar „Blues”, „Rockline” și „Retro” sunt tot ceea ce oferă momentan Timișoara în acest sens. Distanța dintre ele nu e de nici 200 de metri și clienții migrează foarte des dintr‑o afumătorie în alta. În general, oamenii care ies pe acolo se cam știu între ei, mai mereu găsești câte o meclă cunoscută pe la mese, indiferent la ce oră ai veni.
– Unde vrei să încercăm mai întâi? mă întreabă.
– Hai să vedem cine‑i jos, la Rockline, după care purcedem spre Retro, că acolo poate ne și bagă muzică, am un cd cu M.O.D. la mine."

"Am dat să plecăm, dar cineva a fluierat după noi.
– Sârbule, ce faci? Ghere ide!
Era Tele, vecinul meu din Circumvalațiunii, care făcea parte din gașca „mahulelor”, cea mai temută și respectată din undergroundul timișorean. Ei au fost primii care au introdus hip‑hop‑ul în această lume și și‑au permis să răspundă violent la șicanele și provocările cocalarilor la adresa tinerilor „alternativi”, foarte frecvente la începutul anilor ’90. „Mahării” și‑au făcut studiile la Subway, primul bar de roacări de dupăRevoluție, iar lucrarea lor de licență se leagă de scandalurile cu șmecherii sau treningarii din Șagului, cei mai smardoi din oraș pe vremea aia."

"Ne‑am luat patru beri și am început să depănăm proaspetele amintiri de la recentul Bal al Sfântului Sava, organizat în fiecare an de către Uniunea Sârbilor din România la Opera timișoreană. Era unul din cele mai solemne evenimente identitare ale comunității noastre, la care toată lumea venea îmbrăcată la patru ace pentru a asista la sobrul și tradiționalul regal artistic, cu o pronunțată tentă folclorică și turbo‑folclorică. Dača nu a fost în viața lui la chestii din astea la Belgrad, așa că aici s‑a dezlănțuit: a apărut așa chel, în bocanci și cu blugii rupți, încercând să conducă o horă populară în holul operei. Chiar dacă habar n‑avea să danseze, la un moment dat, a scos o batistă și a învârtit‑o în jurul capului, așa cum fac soacrele la nunțile sătești. Evident, totul după ce topisem la barul de la etaj mai mult de jumătate de ladă de bere. Directorul școlii noastre, dar și majoritatea profesorilor, au fost consternați de outlook‑ul și comportamentul noului elev."

"– Ok, lasă asta, spuse Dača, luând o gură sănătoasă de bere, spune‑mi dacă mai susții că l‑ai văzut în clasa a VI‑a pe ursul ăla care se masturba la grădina zoologică?
Asta era una din poveștile favorite auzite de la mine. Nici nu mai știam dacă era adevărată sau o inventasem pentru a accentua hazliul unui moment, dar în fața lui susțineam cu seriozitate și tărie că fapta s‑a petrecut întocmai. Ne‑a dus profesorul de biologie să vizităm Grădina Zoologică de la Pădurea Verde, iar la un moment dat am văzut un urs care părea că se autosatisface.
– Și cum a făcut? a întrebat Dača, preconizând o nouă criză de râs, amplificată de cuiul fumat în fața Rockline‑ului, și‑a ridicat piciorul pe un buștean? Într‑o mână ținea niște frunze din care mușca cu nesaț, iar cu cealaltă își freca pompierul? Ha‑ha‑ha‑ha! Tu nu ești normal, jur! Cum poți să minți în halul ăsta?"

Dârdâiam și traversam cartierul Elisabetin în pas de marș. La un moment dat au trecut pe lângă noi două babe matinale care vorbeau în șvăbește. Mi‑am dat seama că nu am mai auzit de ani de zile acest dialect în propriul meu oraș, în care cu doar trei decenii în urmă trăiau câteva zeci de mii de nemți. Vorba unei poezii: Ich han schon öfters noch studiert, was mit unserem schwowisch mol passiert? În Timișoara poți auzi mai degrabă chinezește sau arăbește decât șvăbește. Vremurile s‑au schimbat și nu neapărat cum ne‑am fi dorit noi la Revoluție. 
[...]
E ciudat să descoperi, chiar și într‑o friguroasă dimineață de februarie, că într‑o Timișoară înstrăinată și depersonalizată încă mai există oaze timișorene autentice. În Ronaț, Mehala, Iosefin, Lahovary, Circ, Fratelia, Freidorf… Pe străzi, în case, în curți, în (tot mai puține) birturi, în graiuri, în obiceiuri. Și în oameni. Acestea sunt micile Timișori ale amintirilor și speranțelor mele."

"Odată ajunși în Complex, ne‑am îndreptat către legendara bodegă „Creștinii”, care, spre marea noastră uimire și satisfacție, era deschisă. Lăsând la o parte faptul că interiorul arăta ca după bătălia de la Kursk, pe moment ni s‑a părut cel mai încântător loc de pe planetă. Problema a fost că vânzătoarea n‑a vrut să ne dea două beri dacă nu‑i plătim pe loc, dar, până la urmă, am convins‑o că suntem clienți serioși, nu ca alții. Înăuntru mai erau câteva persoane. La o masă stăteau doi tipi pe care îi cunoșteam, Șoni și Spumă, iar la alta, o gașcă din care nu știam pe nimeni, probabil olteni din Complex. Și în timp ce Dača tocmai citea încântat ultima mea poezie cretină pentru copii, cele două tabere s‑au luat la bătaie. De fapt, Spumă s‑a încins cu vreo trei tipi de la cealaltă masă, iar Șoni, care ieșise de la budă, a sărit să‑l ajute."

"Ajunși pe strada Daliei, Dača a văzut pe o pubelă un spray negru.
– Cum zici că s‑a numit trupa ălora, „Za zube”?
– Da, așa ceva…
– Cred că o asemenea trupă merită cel puțin un graf, dacă tot se confruntă cu ignoranța posterității. Trebuie să‑mi traduci cum se spune corect în română: „Oko za oko, pasta za zube.”
A agitat spray‑ul și s‑a pus să mâzgălească peretele, sub privirile iscoditoare și nedumerite ale unei florărese matinale. În urma noastră a rămas înscrisul: „Ochi pentru ochi, pastă pentru dinți.”