Piața Unirii

aștept

să se elibereze o masă

aș bea ceva 

e cald mi-e sete

aștept și aștept

nimeni nu se dă dus

toți au în față cești pahare sticle

și toate par pline

am îmbătrânit

nu mai cunosc pe nimeni

care să-mi facă semn să vin și să m-așez

aștept și aștept

setea mă neliniștește și m-agită

soarele e tot mai încordat

opresc o chelneriță

mormăi c-aș vrea neapărat 

să scriu un poem

după care miorlăi

m-ajutați și pe mine vă rog?

ea mă privește intrigată 

face un pas în spate

mă măsoară îmi zâmbește 

și brusc mă sărută pe obraz

veți reuși acum

domnule

„Prin liceu am fugit de acasă. M-am îndepărtat, pas cu pas, de străzile pe care le cunoșteam, de betonul încins al cartierului în care copilărisem, de garajele părăginite și de băncile vechi și ruginite de sub balcoanele transformate în ABC-uri. Am fugit de oamenii apropiați, pe care de ceva vreme îi consideram plictisitori pentru că erau preocupați de aceleași probleme mărunte - „ce urmează să facem mâine?” - o întrebare care mie mi se părea înfiorătoare, atâta vreme cât noi trăim „azi”, și m-am refugiat la marginea lumii reale, departe de tot ce știam până atunci. Am intrat printr-o hrubă și am ieșit în acel colț de hartă unde scrie „aici sunt dragoni”.
Piața Unirii era locul homarilor dansatori, călători pe spinarea unei broaște țestoase a cărei carapace era asemănătoare dalelor de granit din piață.
Pe atunci eram doar noi acolo, multicolori, rebeli cu ochii pierduți peste acoperișurile cu țiglă crăpată - fiindcă în Timișoara nu se vede niciodată orizontul - printre turlele Domului (cracii adică), înghesuiți umăr lângă umăr și aureolați de soarele care se reflecta din coroana Sfintei Treimi.
Pe Cătălina am întâlnit-o la începutul toamnei, la fântână. Avea părul lung, brunet, și un breton tuns cu precizie. Se bronzase peste vară și semăna, mi-am dat seama mai târziu, cu o actriță de film, poate cu Jordana Brewster. Chiar cu ea. Purta blugi evazați, cu talie joasă și un tricou strâmt cu Pixies pe care scria Where is my mind? Way out in the water. Naiba știe cum făcuse rost de el. La gât avea o bentiță neagră, de care agățase un mic homar argintiu. Citea ceva și uneori se întindea leneșă, la soare, iar atunci i se vedeau șoldurile și stomacul. Fumam țigară după țigară, ca să am un motiv să atârn pe acolo, și
încercam să descifrez titlul cărții. Când a văzut că mă tot holbam la ea, a venit lângă mine și m-a luat la rost:
– Auzi, dacă tot o freci aici aiurea, nu mai bine împarți țigările alea cu mine? Ce-s alea, Camel?”

Fragment din volumul: „O mie nouă sute optzeci și opt”

„Traversez înapoi Piața Unirii, în diagonală, de data aceasta simt încurajările Sfântului Rochus cu piciorul bandajat de pe Coloana Ciumei. Monumentul ridicat la sfârșitul epidemiei dăinuie în mijlocul pieței de aproape trei sute de ani de ani și se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spațiu sud-german, boem și maghiar. Zona arată mult mai bine de când a fost renovată și mă simt ca într-un orășel austriac de provincie. „Mica Vienă” mi s-a părut mereu o exagerare pentru Timișoara. Și când zic orășel austriac, mă refer doar la zona centrală, la Cetate, cum îi spunem noi. În rest, cartierele de blocuri construite în anii 1960-1970 sunt la fel ca în toate orașele. Doar noi, „regii imobiliarelor”, le găsim câte un atu sau mai multe pentru a justifica creșterea prețurilor la închiriere sau la vânzare. Câțiva tineri își fac selfie-uri cu grupul de sfinți nepăsători (și reci; totuși, este noiembrie). Momentul ideal pentru fotografii, piața se scufundă în umbră, iar roza din jurul Sfântului Duh, din vârful monumentului, este luminată de codașele raze ale soarelui, revărsând în toată piața o căldură aurie. În fine, trec de Casa Brück, cea mai fotografiată – și discutabil, cea mai frumoasă – clădire din oraș, și găsesc anticariatul pe o străduță îngustă, între o ceasornicărie și o galerie de artă.”

„Spre dimineață reapăru și Mircea, cu energii împrospătate, dar și cu dușmănii renăscute. Avusese, probabil, răgaz să se gândească. Se uită urât la el, nu-i spuse o vorbă și dispăru pe culoarele secției de Neurologie. Silviu se târî iar la maică-sa și dormi acolo, cataleptic, până spre după-amiază. Apoi fugi scurt la facultate, avea câteva chestii de pus la punct. Îl sunară și de la librărie cu o sumedenie de întrebări. Se repezi în Unirii și scoase ultimele acte medicale de la tradus. Alergă așa până spre seară. A câta zi, a câta seară? Apoi se duse la spital să-l înlocuiască pe Mircea, deși nu mai era mare lucru de făcut. Singurul lucru de făcut era să petreacă noaptea cât mai aproape de ea. Să-i transmită din energia lui. Și, dacă mai ajută la ceva, eventual să se roage. Orice. Orice, dacă ajută.”

Crisalidă, volumul II. 

„— Marțea și joia am curs până seara. Mâine e ultimul, de fapt.
— Deci azi ești liberă? Perfect. Am drum prin centru după cinci jumate. N-ai chef să ne întâlnim la o terasă în Unirii pe la șase? Undeva la umbră. Parcă a mai cedat și arșița astăzi. Mai stăm și noi de povești...
Arina se uită la ceas, apoi pe geam. Într-adevăr, parcă se adunaseră niște norișori, aerul nu se mai vălurea precum plasma încinsă. Casa era pustie, iar ea fusese prinsă cu studiul. Smulsă abrupt din reveria-i academică, nu-și puse problema de unde avea Cosmin numărul ei sau de ce așteptase înadins să plece Silviu la munte ca s-o sune. (...)
Când, în spatele lor, orologiul Domului bătu ora șase și jumătate, Arina tresări atât de vizibil, încât scaunul se dezechilibră și scrâșni scurt pe piatra cubică de dedesubt. Își ceru repede scuze, se ridică și spuse că merge la baie. Se căznea să umble alene, ar fi vrut să țâșnească.”

Crisalidă, volumul III.