Piața Unirii

un copil scrie de zor

cu degetul în aer

rând după rând 

până ajunge jos

aproape de iarbă

se-așază în fund

întoarce capul și-mi zâmbește

să nu te oprești

îi spun

iar el

contrariat și sâsâit

îmi aduce aminte

că în mijlocul unei povești

nu se pune punct

aștept

să se elibereze o masă

aș bea ceva 

e cald mi-e sete

aștept și aștept

nimeni nu se dă dus

toți au în față cești pahare sticle

și toate par pline

am îmbătrânit

nu mai cunosc pe nimeni

care să-mi facă semn să vin și să m-așez

aștept și aștept

setea mă neliniștește și m-agită

soarele e tot mai încordat

opresc o chelneriță

mormăi c-aș vrea neapărat 

să scriu un poem

după care miorlăi

m-ajutați și pe mine vă rog?

ea mă privește intrigată 

face un pas în spate

mă măsoară îmi zâmbește 

și brusc mă sărută pe obraz

veți reuși acum

domnule

„Traversez înapoi Piața Unirii, în diagonală, de data aceasta simt încurajările Sfântului Rochus cu piciorul bandajat de pe Coloana Ciumei. Monumentul ridicat la sfârșitul epidemiei dăinuie în mijlocul pieței de aproape trei sute de ani de ani și se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spațiu sud-german, boem și maghiar. Zona arată mult mai bine de când a fost renovată și mă simt ca într-un orășel austriac de provincie. „Mica Vienă” mi s-a părut mereu o exagerare pentru Timișoara. Și când zic orășel austriac, mă refer doar la zona centrală, la Cetate, cum îi spunem noi. În rest, cartierele de blocuri construite în anii 1960-1970 sunt la fel ca în toate orașele. Doar noi, „regii imobiliarelor”, le găsim câte un atu sau mai multe pentru a justifica creșterea prețurilor la închiriere sau la vânzare. Câțiva tineri își fac selfie-uri cu grupul de sfinți nepăsători (și reci; totuși, este noiembrie). Momentul ideal pentru fotografii, piața se scufundă în umbră, iar roza din jurul Sfântului Duh, din vârful monumentului, este luminată de codașele raze ale soarelui, revărsând în toată piața o căldură aurie. În fine, trec de Casa Brück, cea mai fotografiată – și discutabil, cea mai frumoasă – clădire din oraș, și găsesc anticariatul pe o străduță îngustă, între o ceasornicărie și o galerie de artă.”