Parcul Rozelor

abia de eram student la Poli

și-am vrut să dau gata o studentă de la U

așa că într-o noapte

m-am furișat în Parcul Rozelor

dinspre Michelangelo

m-am prefăcut că mă plimb

i-am ochit din câteva priviri

am scos încet lama

am prins-o între primele două degete

și m-am apropiat

îmi amintesc că am privit luna

și-am făcut pe loc puțină optică și geometrie-n spațiu: 

razele ei să nu cadă pe mica pată de oțel 

și să mă trădeze ca-n filmele indiene

când m-am aplecat 

m-a zăpăcit atât de tare mirosul și frumusețea lor

încât nu doar că nu i-am tăiat

dar am scos din plasa de cadou 

sticla

am desfăcut-o scurt cu bricheta

și am udat

de jur-împrejur

tufa cu trandafiri

O plimbare printre trandafiri care ascunde o viață apăsată de griji și adevăruri nerostite:

„Înainte să-mi dau seama de traseul parcurs, ajungem în Parcul Rozelor. Pur și simplu, ador locul ăsta colorat și parfumat de multitudinea de trandafiri. Iubesc plimbările pe malul Begăi și sunt vreo șase ani de când eu și Luca practicăm această tradiție. Îi privesc chipul calm, liniștit probabil de briza ușoară ce răspândește petale de trandafir peste tot prin jur și simt cum fluturașii îmi revin în stomac. Luca îmi zâmbește tandru și mă întreabă:
— Cum mai ești? Vreo schimbare în bine?
Oftez, însă îmi ascund în ultima clipă frustrările legate de traiul de zi cu zi.
— Sunt ok, mint eu.
Adevărul e că numai ok nu sunt. Marian a dat dovadă de o bunătate fără margini atunci când m-a angajat, dar chiar și așa, tot nu câștig suficient de mult. Și e din ce în ce mai rău.”

Parcul Rozelor devine locul respingerii, unde identitatea veche și prezentul se ciocnesc dureros:

„Prea multe flori aici. Deja simt cum mă furnică esofagul, dar nu mă opresc. Nu poate fi vorba de alergii. Pur și simplu, nu sunt obișnuită cu atâția trandafiri. Inițial, voiam să alerg prin oraș sau la marginea lui, dar Luca a insistat să venim aici. Parcul Rozelor sau cum naiba-i zice. N-am suportat locul ăsta nici pe vremea în care se chema Rosarium, după Primul Război, și nu-l suport nici acum. Probabil vechii Anastasia i-ar fi plăcut.”

Alergarea prin parc devine refugiu și luptă interioară, între datorie, vină și tăceri apăsătoare:

„Cum Luca mi-a zis că e ocupat toată dimineața – cu toate că nu mi-a spus unde se duce azi –, am niște timp liber pe care am decis să-l umplu cum altfel dacă nu alergând prin Parcul Rozelor. De obicei, nu fac chestii d-astea în public. Dar pur și simplu am nevoie să-mi adun gândurile undeva, departe de casă și departe de coechipierii mei, care mă tot întreabă de ce naiba n-am putut să-i mănânc sufletul lui Dobrescu. Nici acum nu le-am răspuns la întrebare și nici n-o s-o fac vreodată.”