Parc

„— Titi, nu vrei să mergem? făcea Ana numaidecât.
Titi se întuneca şi refuza cu o incăpăţânare în care se ghicea o supărare ascunsă.
— Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, dacă tu nu mergi, mă duc eu cu domnul Raţiu.
Stănică primea cu jovialitate şi plecau amândoi de braţ. Titi refuza să meargă la cinematograf, la teatru, la berărie, având pentru toate aceste petreceri şi o teorie. Ieşi o singură dată, pe ger, şi se obstină să asculte afară un concert militar gratuit, oferit întâmplător în parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârşit, deşi era vânăt la faţă de frig. Ana îl lăsă şi plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el.”

„Aveam nouă ani, când în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva un copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit:
— Elle est presque laide, la petite! 
Şi s-au depărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.”

„Am plecat târziu din Cişmigiu. Acum, când scriu, nu se mai aude nici un tramvai electric pe bulevard. Nu mi-e somn. Mi-e cald. Şi nu sunt mulţumit.Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am nici un motiv să fiu întristat.[...] Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să-mi caut frânghia şi să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. Pentru că îmi pierd timpul rătăcind prin Cişmigiu şi mi-l pierd acum visând Margarete iluminate, cu ochii înălţaţi spre cer, cu mâinile încrucişate pe piept.
[...]
Azi-dimineaţă pornisem melancolic spre şcoală. înfrunziseră toţi castanii şi era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cişmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Şi apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor.
[...]
Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide... îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paşii goi şi trişti pe alei.”

„Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.
[...]
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Şi ne alegem distracţiile după timpul liber şi după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinematograf, sau ne cumpărăm caramele şi rătăcim prin Cişmigiu, discutând.”

„Îndemnat de Robert şi de Perri, aducând şi pe Dinu, am întâlnit în acea după-amiază patru fete în Parcul Carol.
În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se ştie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi – cu şepci de liceeni, lângă ele, cu uniformă – eram de-a dreptul suspecţi. Totuşi, acela a rămas locul de întâlnire.
Robert le cunoscuse. El mărturiseşte că fetele îi dădeau târcoale şi atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne şopteşte că le-au „agăţat” amândoi într-o seară, pe bulevard. Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate.
[...]
Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercările de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lăsau aceeaşi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudraţi, cu părul atent presat, cu buzele timid înroşite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se arătau măgulite de tovărăşia noastră. Mergeam împreună, două fete şi doi băieţi. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca să aprindă discuţia asupra iubirii şi femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu vorbea rar, privind în ochi, fumând, aşteptând să farmece. Eu tăceam, cu un smoc aspru de păr roşu pe frunte.
[...]
Ne-am întâlnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se sărutaseră, se îmbrăţişaseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îşi făgăduise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră-ne. Eu livid, ea plânsă. Cine ştie dacă nu ne invidiau…”

„Eram pe malul lacului Herăstrău, ţinta cercetărilor mele. Până la încetineala ploii mă refugiai lângă poduleţ, cu care ocazie observai cu vădită părere de rău moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem într-un flacon cu sulfura de carbon, în care le ţineam anume pentru anatomie! Certându-mi distracţia păgubitoare, deşertai flaconul, fără a fi mângâiat de nădejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar… ce s-a făcut, s-a făcut.”

„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”

„Locuitorii din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viața orientală, cea plină de lene și poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu și Giafer. Acolo fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și împreună cu caznicii şi amicii, beau și mâncau, apoi începea a învârti hora strămoșească și danţurile cele vesele, care se deosebesc foarte puțin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin.”

Loc central în viața lui Tinuț și a prieenilor lui, unde merg des și unde se întâmplă tot felul de lucruri. 

„Rondul ăsta era, de fapt, o prelungire a părculeţului nostru din spate, spre stânga, adică spre Academia Militară. Îi ziceam aşa pentru că era rotund şi avea în mijloc un fel de ghiveci: un cub de piatră înalt cam de un metru, alb, cu vopseaua crăpată, în care ar fi trebuit să fie flori, da' de când îl ştiam eu nu creştea nimic în el, nici măcar iarbă. In rest, mare lucru nu era: ghiveciu' ăsta şi patru bănci vechi, scorojite… Mai veneam aici când n-aveam ce face sau când eram într-o pasă proastă, pentru că era linişte şi nu trecea nici dracu'. Adică doar de la patru încolo mai treceau subofiţerii de la Academie, care stăteau în blocu' C, căminu' de nefamilişti.”

Tinuț o duce pe  Hari în Cişmigiu. Coborât la Kogălniceanu, Tinuț traversează pe la „Cireșica”, intră în parc și ajunge cu Hari la debarcader. El urcă primul în barcă și îi întinde mâna, dar ea ezită: „acu' nu mai vroia, cică nu, că i-e frică... dacă n-o trăgeam eu cu forţa, cred că făcea un şpagat a-ntâia!”

După ceva ezitări, Hari acceptă și îl roagă să o ducă la fântâna arteziană, pe care voia să o vadă de aproape. Tinuț vâslește până lângă ea, dar Hari e dezamăgită: „a început să se mire că-i mică şi cică de pe mal se vede mai mare.”

În continuare, ea îl roagă să stea cu spatele pentru că vrea „s-o ude puțin stropii pe picioare”, iar el remarcă faptul că deși la școală „îi văzuseră toţi bulanele”, acum devine brusc pudică.

După ce se ceartă cu niște elevi de la „Lazăr”, Hari cere să tragă barca la mal, sub o salcie, „ca să-şi împletească ea o coroniţă”. Tinuț își caută țigările și apare o discuție despre un pachet de Kent pe care îl primise.

„Apoi, într-o altă seară, pe cînd traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un cîine aruncat în şanţ, l-am întîlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decît ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lîngă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gîndeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-  convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

Grădina Icoanei

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei 

Îi spun banca iubirii de sine.

În unele dimineți e umedă de rouă.

Mă așez pe ea, fără să o șterg.

E banca centrală.

De aici văd perfect 

Baletul platanilor pe nisip și

Pieile lor jupuite de timp și de soare.

Văd locurile de joacă și 

Canalul care traversează parcul, 

O arteră care în fiecare primăvară se umple cu apă și mormoloci,

Magnet pentru oameni mici îmbrăcați în haine colorate.

Apa e subiectul principal de conversație. 

Se negociază fiecare picătură de apă și de libertate.

-Draga lui buni, nu băga mâna în apă că e murdară.

-Nu-i nici o problemă că te-ai udat, mami. Hainele se usucă! Uite, dăm rochița jos și-o punem pe o bancă. 

-Spune-i măcar să-și dea pantofii jos să nu se ude și ăia! O să răcească! 

-O să fie bine! Intră liniștită în apă! 

-Nu intra! E murdară! E udă! 

-E apă! 

De pe banca centrală, cu coada ochiului văd țarcul în care se zbenguie câinii

Aici doar câinii latră.

Oameni nu.

Văd porumbeii hrăniți de un puști în tricou colorat - mereu altul și parcă mereu același. 

Ia cu mâna lui mică grâu dintr-o pungă pe care tatăl o ține grijuliu.

Împrăștie neîndemânatic boabele de grâu și, când s-au strâns destui, 

Dă iama în ei. 

Porumbeii se ridică în zbor. 

Eu stau pe banca mea ca o vulpe bătrână cu telefonul în mână și încerc să surprind ploaia de păsări care desenează forme pe nisipul încins.

Pe o bancă retrasă, o femeie frumoasă - cu păr creț și bluză roz - fumează.

În jurul ei ciorile s-au adunat ca la sfat.

Femeia asta știe că ciorile sunt stăpânele parcului.

Ciorile și arborele de mătase cu flori la fel de roz ca bluza ei.

Pe o altă bancă, doi elevi de la Școala Centrală se îmbrățișează timizi.

El o ia de mână, ea își lasă capul pe umărul lui. 

Happiness is a butterfly,

Everyday is a lullaby -

O aud pe Lanei del Ray în căști

Și-mi iau doza zilnică de sirop.

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei, 

Îi spun banca iubirii de sine.

Vin aici când am nevoie să mă prefac că lumea n-a luat-o razna total,

Că se mai poate repara ceva.

Anatomia precisă a acestei grădini reface pentru mine ordinea mondială

Apa din fântână spală zilnic senzația că lumea se răstoarnă -

Un vraf de cutii de conservă care cad cu zgomot de pe raftul unui supermarket.

Planeta e un borcan de castraveți murați spart pe podeaua lucioasă a unui magazin. 

În Grădina Icoanei e încă pace.

Rucsandra Pop

Poem performat în cadrul expoziției „Despre Ploi, Râuri și Șuvoaie”, produsă de Asociația DevelopingArt în 2024

„În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei. Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. [...] În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă.”

„Ea mă iubește. Și nu are decât o singură dorință: să mă vadă îngropat în Cișmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopățele și găletușă. Să mă îngroape de dimineața până seara, în fiecare zi. Ea știe că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cișmigiu. Numai de la atâta și atâta joacă ți se pot odihni bine păcatele. Și să mai vină și ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel din nisip.

Ea – moartea mea din flori.

*

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărțată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediției mele de postume. Toată viața m-a rugat să scriu un roman pornografic special pentru fruntea ei.

A ei – a morții mele din flori.

*

Bineînțeles că a rămas și gravidă cu mine. Și nu numai o dată – de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.

În ea – în moartea mea din flori.

*

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru’, languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui și-o știe și-o place.

Pe ea – moartea mea din flori.

*

Ea mă iubește. Și n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriașă, să fie turnată în argint și folosită drept acoperiș pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că prea exagerează, că pur și simplu ne-am face de râs amândoi. Așa i-am spus.

Eu – viața ei grea, împuțită, din flori.”

Dată: 11 aprilie 2019

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”

„De dincolo de fereastră se auzea larma copiilor care luau cu asalt Cișmigiul, întreruptă de strigătele unei femei, probabil una dintre educatoare. Aroma de vată de zahăr intrată pe geam se amesteca cu cea de santal dinăuntru, răspândită de bețișoarele care încă fumegau.” (volumul Flăcări gemene)

„O luă spre centru, trecu pe la Buturugă. Pe vremuri, aici, sub pomi, era o grădină, îl aducea bunică-su duminica dimineața și-i dădea doi crenvurști subțiri și-o oranjadă, cât bea el două beri, niciodată mai mult, că-i aștepta bunica acasă, cu masa pusă, și se supăra dacă întârziau sau veneau sătui. [...]
Restaurantul nu mai e, acum sunt niște chioșcuri. Nici casa bunicilor de pe Moșilor nu mai e, au dărâmat-o, într-o vreme erau acolo niște cluburi, Macaz, Șurubelnița, nu intrase niciodată. [...] Intră la Monte Carlo, ăsta nu se schimbase prea mult, comandă un Becks. [...] Chelnerul se uita cu dispreț la el – normal, la așa comandă. Ieși fără să-i lase bacșiș, mai dă-l în mă-sa. [...]
Ajunse la statuia Maicii Smara („cea cu sânii de marmură, vino căci voi fi fără armură“, versurile lui Cărtărescu îi veniră reflex), trecu pe lângă țarcul cu păuni, pe lângă izvorul lui Eminescu, pe lângă fosta bibliotecă. Se uita la frunzele strălucind în soare ale copacilor, la spatele blocurilor vechi din jurul parcului, dinspre Brezoianu, ce case erau acolo, într-una locuise Eftimiu, avea placă. El, toată viața la bloc nou, mai mult nu putuse. Era liniște. Ce ciudat, se gândea, din casele de la noi nu se prea aude nimic; în Italia, în schimb, când mergi pe stradă auzi întruna radiouri sau televizoare date tare, discuții la telefon sau între cei din casă, lumea nu vorbește-n șoaptă. Aici, pe străzi nu auzi decât zgomotul mașinilor, parcă în case n-ar locui nimeni.”

„E cald înainte de vreme la București, se topește asfaltul. Teo Canta își tamponează chelia: ia să mă bag la umbră, își zice. E în Cișmigiu, la Platan, în capătul podețului pe care Primăria îl repară de doi ani de zile. Parcul e plin de jeg, dar primarul e econom: dacă vrei curățenie, fă-ți singur, dacă nu-ți faci, înseamnă că n-ai nevoie.”

„... pe mutră ţi-a rânjit un rid.

Din Ioanid pân’ la Biblioteca Franceză

te-ai pricopsit cu o hemipareză.


De la Franţuji până pe Olga Bancic[1]

abia-abia te-au ambulat bocancii.


Din Olga Bancic până-n Eminescu

privirile-ţi umbresc umbresc umbresc u...


... Un pas, apoi popasul în Broşteanu,

popa să-ţi dea ispasul c-o icoană.


Iar din Icoanei până-n Ioanid...”

„câțiva nori uscăței se gudură la soare. și sub ei,

se mai gudură, din când în când, oamenii. 

când mă iei de mână, în inima pustiului, la malul Cișmigiului,

mă simt în siguranță, deși nu întru totul,

cum citeam dimineață, cel mai mare copac din lume 

învelit într-o pătură rezistentă la foc,

în timp ce incendiile din Sierra Nevada 

se apropie tot mai mult. 

învelișul de aluminiu poate să reziste la căldură intensă 

o vreme, așa spun oficialii, și când au mai mințit ei. 

în autobuz apar controlori și scot sunete reci, guturale,

și plouă cu amenzile cum plouă cu petale.

stai cuminte, nu începe, spune o mamă chiar lângă noi,

sau dacă începi, fă-o ca lumea,

deschide-ți inima, lasă să se aerisească.

eu am început puține lucruri pe care le-am dus până la capăt,

o parte cu taică-tu, 

și nu mi-au folosit la nimic.

fetița, bineînțeles, începe, atât aștepta. controlorii coboară.

mă uit atent la tine, nu schițezi nimic.”

„El era a X­-a, un pic mai înalt decât mine, avea geacă de piele și părul zburlit, ten măsliniu și ochi alungiți. Primul nostru sărut cu limba a fost o ciocnire de dinți și un fluviu de salivă prost direcționat. Dar eram în Cișmigiu, îmi luase o Fanta la terasă și­ un trandafir de la un nene care s-­a ținut de capul nostru și totul era binișor. Mi se întâmpla ce li se întâmpla și prietenelor mele, și altor fete de vârsta noastră, nu doar ce nu dorești nimănui.”

Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.

***

„Într­-o seară de primăvară, când ne apropiam de un an de relație, m­-am supărat pentru că nu voia să intrăm în Cișmigiu, să ne plim­băm printre copacii înfloriți, din cauza antipatiei lui față de parcuri. „Ți­-am zis că gagicile cu care am fost mi­-au dat papucii în parcuri, nu le suport!“, s­-a răstit la mine în vreme ce­-i explicam ce irațional sună asta. „Adică eu nu o să pot intra vreodată într­-un parc cu tine pentru că în gimnaziu ți-­a dat papucii o fetiță în parc?
M­-am enervat și am pornit în pas grăbit pe Regina Elisabeta, iar el striga demn: „Să știi că nu alerg după tine!“ Dar a început să meargă la câteva zeci de metri în spatele meu, cu mâinile în buzunar și mormă­ind: „Yoyo... Yoyo“. M­-a bufnit râsul, dar încercam să nu­-l las să vadă. La un moment dat, din nu mai știu ce idee cinematico­-dramatică, am luat­-o la fugă, cu rochia de mătase în culori pastelate fâlfâind în vânt, așa că a alergat și el după mine. Lipsea doar Sofia Coppola, care să strige „Acțiune! Camera pe faldurile rochiei!“ Dar el bolborosea ceva în urma mea și mi­-a luat câteva secunde să înțeleg ce vocifera:
„Nu mă pune să alerg după tine, că e o mașină de poliție pe stradă și o să creadă că vreau să te violez.“
M­-am oprit brusc și am erupt într­un râs isteric, încovoiată cu mâinile pe genunchi, în vreme ce el râdea cu lacrimi la câțiva pași de mine.” 

Totul se așază, baby

***

„Weekendul următor, mi­-am dus planul la bun sfârșit și m-­am văzut cu Adi. În mijlocul nefericirii, am petrecut cu el una dintre cele mai distractive nopți din viața mea. Serile erau calde, eu purtam o rochie albă cu flori albastre. Am băut vodcă și suc de portocale pe bancă în Cișmigiu, amintindu-­ne de peripeții din liceu. Când ne­-am plictisit de vorbit, am sărit unul pe celălalt și am făcut sex prin fiecare cotlon al parcului, cu pauze de țigară și de băut: pe bănci, pe iarbă, într-­un loc de joacă. Spre dimineață, am luat un taxi spre casă, soarele era deja sus pe cer.
Abia atunci am observat cum arătam: rochia agățată în diverse vreascuri, zgârieturi și vânătăi pe brațe și picioare, nisip și frunze în păr. Am început să râd singură pentru că, deși arătam de parcă mă trezisem într­-un șanț, nu mă mai simțisem atât de bine și de liberă de luni întregi.”

Totul se așază, baby

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”

„Ieşisem deja din Herăstrău şi mă bucuram, ca de obicei când ajung de cealaltă parte a parcului, de imaginea sportivilor din echipa naţională de rugby, care-mi zâmbeau, larg şi-n mărime naturală, din panoul pe lângă care trec zilnic în drum spre studio. Auzeam telefonul, dar n-aveam niciun chef să răspund. Îmi făcea plăcere să mă opresc şi să mă uit pe îndelete la bărbații aceia frumoși și zdraveni, numai buni de luat acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, alegeam câte unul și-l fotografiam. Reuşisem să adun o colecţie frumuşică. Mă întrebam ce-ar zice maică-mea dac-ar afla.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„încă un moment în care parcul din bergen

devine miezul tuturor obiectelor

plutitoare să luăm exemplul acestei roți de agrement ea

luminează un cartier întreg de la

jardinierele roz și până la balonul razant cu

mașa și ursul frica e ținută în viață doar de un

spidercam montat deasupra zonei 51

bătălia animalelor de companie abia acum începe

lumina se propagă cu viteza

unei gâze pe obrazul tău stâng

direcție imprecisă – toate ceasurile din

univers vor fi confiscate

porii deschiși câteva animale de pradă

Ænima e un cal de bătaie listat pe OLX

te voi striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald

ca o etajeră de lemn cu viniluri încă neșterse de praf.”

„Acum cred că, venind în Bucureşti în anul ăla, Ioana a înţeles repede că oraşul nu era altceva decât un miraj hollywoodian, care s-a destrămat la fel de repede ca decorul din panouri de carton de pe platourile de filmare. Primele s-au făcut nevăzute apusurile strălucitoare pe care se conturau profilurile protagoniştilor într-o îmbrăţişare care părea să nu se mai desfacă niciodată. Dintr-odată, şi-a dat seama că bărbatul de care se-ndrăgostise nu era chiar ce păruse a fi. Un medic la început de carieră, dintr-o veche familie bucureșteană, cu mari speranţe de îmbogăţire pe seama unui eventual mariaj, nu era cu siguranţă potrivit pentru tânăra viitoare telefonistă, chiar dacă frumuseţea de starletă hollywoodiană făcuse victime înainte ca ea să înţeleagă în ce lume îşi alesese să trăiască. Pur şi simplu ştiuse asta, într-o seară de vară când începeau să se aprindă felinarele în Cişmigiu şi el, în costumul lui alb, călcat la dungă de servitoare, îi vorbea de viaţa fericită care îi aştepta, de casa în care urmau să locuiască, undeva lângă Piaţa Rosetti, să fie aproape de teatre şi de Calea Victoriei. Îl privise şi toată amărăciunea anilor ei de viaţă chinuită, alergată din loc în loc şi din oraş în oraş i se urcase în coşul pieptului. Iar el, cu unghiile lui perfecte, cu cămăşile bine călcate şi ochii de un albastru liniştit, netulburaţi de nici o mare suferinţă până atunci, cu zâmbetul de Cary Grant, îi păruse dintr-odată cea mai proastă alegere posibilă. Începuse o furtună de vară, cu trăsnete care păreau să despice copacii feriţi privirii lor de aleile întortocheate, cu fulgere care cădeau departe, peste acoperişul Primăriei, undeva în Piaţa Izvor. Nu s-a mai întors să-l privească, dar şi-a scos din două mişcări scurte pantofii de pânză care înotau deja în apa murdară şi-a rupt-o la fugă, cea mai înspăimântată fugă din viaţa ei în care fuga ocupa un loc atât de însemnat.”

Șantajat de către Marțian să îi plătească 5000 de dolari în schimbul păstrării unui secret foarte vechi care i-ar periclita cariera, Harald Bălăcescu, diplomatul ghinionist, cedează presiunii și după ce face rost de bani, îl așteaptă pe escrocul cu ștate vechi, să îi dea banii.

„Cazino Victoria constituise doar un punct de reper oferit șoferului pentru că întâlnirea trebuia să aibă loc ceva mai departe de stabiliment, în părculețul de lângă Muzeul de Literatură. Harald Bălăcescu sosi cu zece minute mai înainte și se așeză pe o bancă. Era o noapte clasică de iunie, adică cer înalt, puzderie de stele, o lună dolofană, adieri imperceptibile, parfumate cu aromă de regina nopții. Nu lipsea nici clasica pereche de îndrăgostiți, retrași în colțul cel mai întunecat al parcului, nici câinele vagabond și flămând căutând zadarnic ceva de mâncare în coșul de gunoi sau în jurul băncilor. Harald își privi ceasul. Trecuse de unsprezece, ora fixată, el era un bărbat care nu avea răbdare, iar pe Marțian îl știa foarte punctual. Cu excepția îndrăgostiților, locul era pustiu. La capătul străzii se vedeau mașini intrând în parcarea cazinoului sau părăsind-o, în rest, niciun trecător și o liniște care părea ciudată în mijlocul orașului.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

Tudor propune plimbări în Cișmigiu sau la Șosea, iar Maria își amintește cu mândrie cât de frumos era îmbrăcată sora ei mai mică, Ana, în timpul plimbărilor prin Cișmigiu:

„Sânziana, Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge, spuse Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?
Am o cadă de hăinuţe de pat, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.
Telefonul ţârâi din nou.
Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.
Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie, apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.
[...]
Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.
Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…
În astălaltă fetele.
O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.
Ana sau ochii, tot atât, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţonează, cum o plimbă. Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.”

„Duminică, 14 aprilie [1935]
Ieri pe la 1 a venit Leni să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă.
Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale.
N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.
Joi, 18 aprilie [1935] 
2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.”

Jeni Acterian se plimbă prin Cișmigiu cu prieteni precum Viorica Haragic sau Ion Frunzetti, discutând despre tragedie sau evenimente cotidiene:

„Marți, 26 mai 1936
Am lăsat examenele pentru la toamnă. E mai simplu. Voiam să dau numai două. Or, mi s-a spus că sau le dau pe toate, sau nici unul. Am ales nici unul. Sincer, n-aveam nici un imbold să trec examenele acum.
Plimbare în Cișmigiu cu Viorica [Haragic] și Rod[ica Buri ​leanu], discuție fără șir etc.
După cursul lui Mircea Eliade, din nou cu Viorica și cu M. B[erindei] în locul lui Rod, prin Cișmigiu. Viorica, incitată probabil de decorul poetic (lac, seară plăcută…), de muzica idioată, dar muzică totuși, a început să-mi facă tot felul de confidențe amoroase cu privire la un englez cu care bea de obicei whisky. Povestea o cunoșteam deja. Mi-o mai povestise tot ea. O cunoșteam și din ironiile lui Emil B[otta] și Mircea [Nicolau] privind această aventură.
Ce înseamnă să nu poți ascunde nimic în tine! Am discutat despre dragoste, sentimentalitate și altele. Era de-a dreptul pe​ni​bil și-mi venea să mă strâmb de râs. Cu greu mă abțineam.
[...]
După-amiază abia adormisem când au sosit Emil B[otta] și Mircea. Am stat în minuscula mea cameră până seara. S-a râs. E. își bătea joc de Bianca, pe care voia s-o cucerească de la fereastră, și tot felul de alte asemenea glume sărate sau nesărate. După aceea ne-am dus cu toții la Rod. Erau acolo Yvonne, Eugen [Ionesco] și alții. Emil ne-a citit poeme de Supervielle. Eugen făcea tot soiul de năzbâtii și comicării. Am pornit pe ploaie în Cișmigiul pustiu și magnific, care mirosea a pământ ud și a mireasmă de arbori în floare.”

„9 decembrie 1946
[...]
Eram tare lipsită de elan – zile în șir – până sâmbătă seara când am luat drumul spre Loi [Nasta]. Am plecat de-acasă tot cu elanul rupt și cu amorțeala pe care o târam în mine ca pe un sac cu pietroi în fund. Ploua destul de tare, un fel de ploaie de vară cu picături mari. Şiroia pe asfaltul parcului Filipescu și nu era nici un câine pe stradă. Mergeam ghemuită în trenci în atmosfera aceea mizerabilă și am simțit dintr-odată că se pune ceva la loc în mine. În mod idiot și contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viața mi s-a părut de-o minunată frumusețe. Strada neagră și strălucitoare, ploaia grea și parfumată, liniștea străzii sub lămpile care se clătinau în vânt mișcând umbre și lumini galbene; era frumos, într-adevăr frumos. Poate puțin film francez polițist-nostalgic, dar e frumos, uneori, un film francez polițist-nostalgic. Oricum, mie îmi trecuse starea de somnolență mohorâtă. Am ajuns la Loi om viu și bine dispus. Şi pe urmă mi-am amintit deodată de Dobra… bombardamentele etc. etc.”

Împreună cu prietenii, Jeni Acterian vizitează Grădina Botanică, loc unde discuțiile alternează între glume și teme metafizice:

„Marți, 26 mai 1936
[...]
Duminică dimineața am fost la Grădina Botanică. Cu Nana și vărul ei. Cu adevărat mai bine e de discutat cu Viorica, simțindu-i ridicolul, decât să te plimbi cu asemenea oameni. Am impresia că am picat dintr-o altă planetă când mă aflu între ei. Ar trebui să fie pentru ultima oară. Nu e nevoie să-mi complic inutil existența care și așa e suficient de complicată."

„8 mai 1938
Ieri am fost la seminarul lui Mircea [Vulcănescu]. Prezenți toți cei obișnuiți; asta înseamnă vreo 10. Când nu sunt toți prezenți, nu​mărul variază între 4 și 7. Unul dintre noi, care vorbește fără punct și virgulă – tare obositor de ascultat –, a comentat din Metafizica lui Aristot, cartea XII, cap. 9.
După seminar am plecat mai mulți cu gândul să ne plimbăm undeva, la pădurea Băneasa sau la Grădina botanică. Eu îi făgăduisem lui Alice [Botez] să mă duc la Fundație să-i duc ceva și au venit și ceilalți cu mine. Acolo am invitat-o și pe Al. la plimbare. A acceptat.
Alice [Botez] are un fel de a refuza să-și lepede seriozitatea, un fel de a nu putea râde de prostii, care mi se pare cam naiv. Nu știe să fie veselă din disperare. (E adevărat că nu e suficient să știi, trebuie să și poți.) Are un fel de gravitate în public pe care lumea o ia drept pedantism.
De pildă, în plimbarea pe care am făcut-o în Grădina botanică împreună cu Mariana K[lein], Ion F[runzetti], O. N[istor] – în timp ce aceștia povesteau cu vervă tot felul de tâmpenii sinistre și anecdote idioate –, Al. era singura care nu înțelegea necesitatea acestei băi de absurd. Şi era doar cu oameni pe care îi știa bine, suferind în același mod.
Nu râdea nu pentru că „nu înțelegea“, cum îi răspunse unuia din noi care o întrebase de ce nu râde, în timp ce noi ne tăvăleam într-un hohot, ci pentru că nu pricepea să-și bagatelizeze astfel, în crize sau explozii de superficialitate, ceea ce avea mai scump, mai serios în ea, total cufundată cum era în suferința și drama ei. Așa cred.”

Copoul nu este frumos doar pentru că are flori și copaci, ci pentru că o grădină publică trebuie să atingă o armonie artistică, asemenea muzicii, poeziei sau picturii. Teodoreanu transformă parcul într‑un criteriu estetic, natura devine artă doar când mâna omului îi dă un sens, altfel rămâne un „sunet fals”, lipsit de stil și de intenție:

„Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrâni e frumoasă… Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa când nu mai răsare din pământ împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mâna omului într-un pământ îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decât natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mâna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzându-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sunt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.”

O satiră urbană în care Teodoreanu ridiculizează felul în care ieșenii se înghesuie pe alee la kermeze, într‑o mișcare mecanică și lipsită de grație:

„Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organizatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrâneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemând perechile în toate părţile cu zâmbete de flori în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gâtul unui copil limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Când se dau serbări kermeze: aşa anunţă afişele grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mânile lustragiului, atunci când îşi iau avântul. Se respiră, nas în nas, ca miopii când se întâlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.”

Urbanul artificial în contrast cu natura autentică, unde frumusețea nu e organizată, ci trăită, și unde versurile „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” par să se nască direct din aer și lumină:

„Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.
La stânga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.
Iată grădina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scânduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atât e de mică şi de ştearsă, se deschide scârţâind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sunt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii uşiţa e scundă, ridici piciorul pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră şi intri deodată, lăsând în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din câte ţi-a fost dat să întâlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atâta, încât îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rândunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor până departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborât pe pământ ca fumul de tămâie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surâzând. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile: Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai…”

Teodoreanu ironizează tendința ieșenilor de a transforma un copac într-un altar sentimental, ignorând faptul că Eminescu, pudic și retras, nu și-ar fi expus niciodată visarea în mijlocul unei alei aglomerate:

„Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa de brad în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.”

Gheorghiță și Măndița, ajutoarele rurale ale cucoanei Catinca, duc cu ei în Cişmigiu nostalgia satului:

„Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti cu mânicile suflecate şi legat la cap frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.
După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.”

Elevii de la Lazăr aleargă după castane sălbatice între Cişmigiu și Calea Victoriei, într‑un peisaj de toamnă cu vrăbii gălăgioase:

„Cursul inferior al Liceului Lazăr masă de umbre piuitoare se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului crâng prizonier în cuşcă mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.”

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”

Parcul „Dimitrie Ghica” din Sinaia este un loc de recreație înființat în anul 1881 și amenajat de arhitectul peisagist Eder.

Delimitat de străzile Octavian Goga, Eroilor și bulevardul Carol I, este situat între gară și Mănăstirea Sinaia.

În parc se găsesc hotelurile Caraiman și Palace și Cazinoul din Sinaia, fiind amplasate și busturi ale lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Ghica, Iancu Brezeanu și Nicolae Bălcescu.

Cella Serghi recitește aici pe „prima bancă din parc” romanul lui Camil, Rebreanu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Minulescu îl frecventează deseori, Ionel Teodoreanu îl menționează în scrisori și amintiri, la fel ca Mihail Sebastian în jurnal, parcul fiind centrul vieții culturale interbelice, plin de concerte, serate și întâlniri ale scriitorilor veniți la Sinaia.

Sursa: Wikipedia RO

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Privită de la etajul unsprezece, Delta Văcărești părea o groapă imensă în care vegetația creștea haotic în preajma unor petice de apă stătută. Agentul imobiliar îi prezentase priveliștea drept unul dintre punctele forte ale locuinței, dar Andrei nu văzuse altceva decât un lac secat, încercuit de un mal de beton degradat, spart de buruieni. Venea însă dintr-un colț al Bucureștiului și mai sumbru – locuise în ultimii doi ani într-un bloc igrasios de lângă intersecția ticsită de la rondul Coșbuc, unde peisajul urban era sufocat cu mașini și magazine de cartier, de la supermarketuri și farmacii la agenții de pariuri.

Apartamentul de lângă deltă făcea parte din complexul rezidențial Asmita Gardens și îndeplinea multe din cerințele pe care Andrei le încropise într-o listă salvată în telefon. Lucrând de acasă, îi trebuiau două încăperi bine delimitate, una pentru dormit, alta pentru lucrat. Locuința avea un living și două dormitoare, iar el se gândise că putea folosi unul drept birou, iar livingul îl putea păstra ca spațiu de relaxare. Balconul, orientat spre soare, era suficient de spațios, cu intrare din ambele dormitoare. Îl îngrijorase însă apropierea de Splaiul Unirii – în aer plutea aceeași halenă de combustibil ars ca la rond, iar motoarele torceau de dimineața până seara.

— N‑ai treabă, geamurile astea izolează tot, îl asigurase agentul.
— Și dacă le deschizi? întrebase Andrei.”

„Știrile de Brașov 
ediție specială, 3 octombrie 2022 
Mireasa moartă de pe banca îndrăgostiților 
Întregul orașs-a cutremurat astăzi când o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie albă, fină, de mireasă, a fost găsită pe o bancă de pe aleea Sub Tâmpa. O sursă a redacției ne-a comunicat experiențele stranii asociate: temperatura mai scăzută în zonă, o burniță fină și un vânt năprasnic pornit după ce corpul femeii a fost ridicat de acolo de către echipa de legiști.”

„Multe ceasuri l-a așteptat prin Gio, încercând să-i afle programul și drumurile. Cobora grăbit, urca în câte-o mașina și era dus. Uneori o lua pe jos, fără să se uite spre ea, fără să răspundă dacă striga după el. Odată alergase până la Cișmigiu, fără să-l ajungă din urmă. Mergea repede și-avea o siluetă de balerin. Iar în alte zile părea mort, nu-l vedea plecând sau sosind”.

„Duminica următoare, se lăsase deja frigul, însă oamenii se plimbau în parc. Mihai o aștepta la intrarea de pe bulevard, unde se afla chioșcul de ziare, care era închis. Anastasia fusese în Cișmigiu o singură dată cu Silvia și Antoneta, și rămăsese încântată de frumusețea grădinii și de eleganța femeilor. A ajuns destul de ușor cu tramvaiul pe Știrbei Vodă, de unde a continuat să meargă pe jos.”

„Îmi aducea din când în când pachet și cred că orele alea în care stăteam pe bancă în Tineretului erau singurele în care nu fuma. Uneori îi dădeau lacrimile și eu credeam că îi e dor de tata și că luptă cu pornirea de a-l chema înapoi, dar acum cred că doar se abținea din a tuși lângă mine. De câteva ori n-a reușit și m-am speriat.
– Mai fumezi? am întrebat-o eu, cu privirea la lac, să nu simtă c-o judec.
– Am mai redus, nu-ți face griji, mi-a răspuns ea șoptit.
– Știi că nu mă pot obișnui cu tine să îmbătrânești, nu? Nu mi te pot imagina bătrână.
– Mă-ntreabă vecinii dacă suntem frați. Pe cine faci tu bătrână? îmi spunea și râdea și o apuca tusea.
Nu a trebuit să mă obișnuiesc să o văd îmbătrânind. A trebuit să mă obișnuiesc să o văd murind din nou și din nou și din nou atunci când Andra mă privea, când auzeam un om care tușea și când mă îndemna cineva să mă pregătesc pentru ceva.”

„I-ai rugat o lună întreagă să te lase pe Lacul Morii. Ai 12 ani, ești mare, ai pescuit toată copilăria, te însoțește Tatiana, știi să înoți, îți pui aripioarele, stai lângă alți pescari, vorbiți la telefon. Degeaba. Mamei îi e frică c-o să mori. Lui Viorel, că-i scapi undițele în lac. Niciunul nurecunoaște. Amândoi îți spun că nu vei prinde nimic, te duci degeaba, nu sunt pești în lac. Tatiana ia undițele lui taică-su. Viorel cedează. Mama îți pune în ghiozdan mămăligă. Sapi toată grădina lui nenea Gabi. Nu găsești nicio râmă. Tatiana cumpără un borcan plin. La șapte, sunteți pe lac. Fâțele vă mănâncă momeala. Țânțarii vă înțeapă. Soarele vă arde. Alergătorii de pe faleză vă imploră: O țâță, fetele? Tatiana alunecă pe beton. Cade în lac. Râde. Face pluta. Are telefonul în buzunar. Nu-i pasă. La fundul lacului sunt morți, știai? te întreabă. Da, îi răspunzi, deși nu știi despre ce vorbește. Au turnat apă peste un cimitir, continuă ea. Mi-a zis mama. Când era mică, venea aici în fiecare weekend. Odată, făcea pluta, așa ca mine. Și a plutit până s-a atins de iubitu’ ei, care făcea și el pluta. Adică taică-tu? o întrebi tu. Mama a fost curvă, îți spune Tatiana. Făcea pluta și s-a atins de el. Și l-a luat de mână. Și pluteau amândoi. Așa, și? îi spui tu, nervoasă, știind că valurile făcute de corpul ei au speriat toți peștii. Și apoi s-a uitat pe mal și l-a văzut acolo pe iubită-su, care striga la ea. Lângă mama era jumătate de mort! Care a tras-o la fund! țipă Tatiana și se scufundă. Începi să plângi, dar nu pentru ea. Ai tăi au avut dreptate. Nu o să prinzi nimic. O să te întorci cu sacoșa goală, o să-ți zâmbească, o să-ți pună o mână pe cap ca unui animal bolnav, o să te întrebe cum vrei să-ți gătească peștii imaginari. Tatiana tremură. Te ia în brațe ca să se-ncălzească. Îți citește gândurile, dar încă nu știi asta. Îți spune să umpli sacoșa cu apă din lac. Pune și o creangă. O asculți. În RATB, nu te lasă să cobori în cartier. Mai mergeți două stații, până la Kaufland. Te pune să alegi opt crapi vii din acvariu. Îi plătește. Îi spune vânzătoarei să-i pună în sacoșă. Te conduce acasă. Îți dă o palmă la cur: Du-te și dă-le peste bot.”

„Stiam de mutarea asta încă de când eram în spital. Mi-era teamă de momentul în care aveam să-mi văd toate lucrurile într-o cameră nouă. Dar impactul n-a fost prea dur. Camera era largă și luminoasă, cu ferestre mari care dădeau spre Parcul Icoanei. Toate lucrurile mele erau aici, Parcă îmi demontase cineva camera din apartamentul ma-mei, bucată cu bucată, și o refăcuse identic într-alt loc. Până și caietele și pixurile erau aşezate fix cum le lăsasem pe birou înainte să plecăm în vacanță. Se vedea că tata își dăduse silința să-mi facă tranziția mai ușoară, și apreciam asta, doar că nu prea îmi venea să i-o arăt.”

„Și ce? urlu eu îndărătnic exasperat, cu gândul la mormântul bietului Mowgli din Parcul Tineretului.”

„Fiind medici, și eu, și soția mea am mers la serviciu și nu am cunoscut cu adevărat rigorile carantinei internațio-nale. Dar copiii noştri, dintr-odată rupți de școală și de prietenii de joacă, s-au speriat și au pus lockdown-ul la suflet, refuzând să mai iasă din casă nici măcar pentru plimbarea permisă prin vecinătate. Ideea de a scoate pisica la plimbare le-a entuziasmat însă pe fetele mele, și uite așa motanul a învățat să umble în lesă pe străzi sau prin inefabilul, cosmopolitul, amețitorul și minusculul parc Ioanid.”