Parcul Ioanid

„Poate că imaginea cea mai pregnantă a „continuităţii parcurilor“ – ca să reiau un titlu celebru al lui Julio Cortázar – apare în povestirea ce dă titlul volumului „Parcul Ioanid (sau asumarea persoanei întîi)“: „viaţa mea e legată de scris. Se întrepătrund într‑o asemenea măsură, încît am început să descopăr cu uimire că încurc firul vieţii mele cu cel al eroilor mei. Nici nu mai ştiu exact cine şi cu ce, cui aparţin. Ce e viaţa? Ce e literatura?“. Întrebări fără răspuns definitiv, cîtă vreme, din perspectiva autorului Sălii de aşteptare, scrisul este simultan o angajare în lume şi în literatură, nu atît o profesiune, ci, în primul rînd, o stare sufletească, pe care o autorul-narator-personaj o resimte continuu, căci este „un fel de a trăi retras din lume, implicat în ea, ambele posibilităţi departe de a se exclude, sprijinindu-se reciproc. A fi martor“. Este cu atît mai evidentă această dublă apartenenţă a eului la două lumi aparent distincte, cu cît, o simplă plimbare prin Parcul Ioanid scoate la iveală natura simultan reală şi ficţională a acestui spaţiu, prin care au trecut oameni reali şi personaje de roman, reunite de memoria afectivă a celui care vorbeşte la persoana întîi într-un text narativ. Viaţa şi literatura, trecutul şi prezentul, Parcul Ioanid şi terasa din Oradea, toate se suprapun şi se intersectează imprevizibil în ţesătura străvezie a naraţiunii, ce are în centru un personaj singuratic, ce-şi rememorează intermitent episoade disparate din trecut, în vreme ce se odihneşte pe o bancă în parc şi este asaltat de ecouri livreşti. Pentru majoritatea naratorilor lui Bedros Horasangian, memoria este „o bibliotecă răvăşită“, iar „viaţa este mai mult decît livrescă“, de vreme ce aproape la fiecare pas, secvenţe de viaţă trăită stîrnesc asociaţii livreşti, a căror semnificaţie presupune o deplină complicitate cu cititorul.” Carmen Mușat